E mai simplu sa faci un copil decat sa publici o carte pentru copii!

M-am intrebat daca sa scriu acest post sau nu. Daca sa “dau din casa” sau nu. Si in cele din urma am zis sa merg pe varianta “let’s share”. Ce anume? Despre cartea de povesti pentru copii despre care v-am mai povestit si anterior si anume despre calea catre a publica aceasta carte.

Cum a fost experienta mea pana acum? Pai, sincer vorbind, din moment ce inca nu v-am invitat la lansare, inseamna ca acest pas este inca in lucru. Si desi ai crede ca este doar un pas, nu! Ci este un maaareee pas, deoarece calea spre publicare nu este deloc pavata cu trandafiri. Nici nu ma asteptam! Nimic, niciodata nu mi-a picat din cer. Am prietene care isi gasesc job doar dintr-o discutie cu un cunoscut sau care castiga premiul cel mare la diverse tombole. Eu, joburile mele, pe toate le-am obtinut dupa muuuulte cautari si interviuri, iar de castigat la tombola nu s-a pus vreodata problema. Astfel ca ma asteptam ca si pentru carte sa muncesc destul de mult, dar parca nici chiar asa…

Sa o iau cu inceputul. Ai zice ca a scrie cartea este partea cea mai dificila. Ca ai de-a face cu inspiratia, cu timpul fizic dedicat pentru a scrie atunci cand esti in flow si mai vine si ora sa iei copiii de la gradi/scoala etc etc etc. Ca o scrii pe 2 agende ca iti place sa simti cum iti curge mana pe hartie si sa-ti mai amintesti ca nu esti mereu legat de laptop – care oricum atarna prea greu cand e sa-l cari mereu prin oras. Ca dupa ce o “asterni pe curat”, adica o scrii in laptopul care atarna greu, iti amintesti ca tu nu esti fan diacritice, ca te-ai obisnuit ca totul sa fie by default pe english si atunci trebuie sa-i pui diacritice. Si stii ca e al naibii de greu sa bagi diacritice intr-un text de peste 80 de pagini, ca ai mai facut-o o data in facultate, la lucrarea de licenta, cand ai stat o noapte intreaga sa corectezi lucrarea de aveai ochii rosii ca sarpele-n viziuina. Si o faci, ca trebuie sa fie totul perfect inainte de a te gandi macar ce faci cu cartea de acum incolo. Si da, ochii rosi au fost din nou in trend, dar stii ca merita, sau ca va merita. Si le faci pe toate care tin de carte, care tin de creatie, inspiratie si “transpiratie” si te bucuri ca ai bifat “partea cea mai grea”. Nimic mai eronat de atat!! Nu sa scrii cartea este partea cea mai grea, ci abia ce urmeaza dupa.

Ce urmeaza dupa? In cazul meu, cu cartea scrisa, cu diacritice, cu tot dichisul, revizuita si adaugata, periata si studiata sa nu aiba nicio lacuna – evident din punctul meu subiectiv de vedere, am zis “gata, acum incep sa o trimit la edituri”. Dar ceva ma tinea pe loc, parca nu imi venea sa o trimit asa in neant, fara nicio protectie. Astfel ca pasul 2, dupa ce am avut cartea completa, a fost sa o inregistrez la ORDA, astfel ca manuscrisul meu este protejat pe teritoriul Romaniei si nimeni nu o poate reproduce sau nu se poate folosi de munca mea (fara a suporta consecintele).

Odata protejata am zis “sky is the limit” si am inceput sa o trimit, cu inima impacata, la multe edituri. De fapt, nu la multe edituri, ci la toate editurile posibile si imposibile din Bucuresti, ba chiar si la cateva din tara, mari si de prestigiu. Am fost foarte incantata ca raspunsurile nu au ezitat sa apara. Inca din acea dupa-amiaza, era intr-o vineri, si au curs chiar si in week-end. Deja imi crestea sufletul de bucurie, ba chiar imi luasem un pic nasul la purtare vazand ca este un interes mare spre foarte mare pentru cartea mea. Cel mai tare a fost cand in acel week-end, sambata seara! – zic, wow, ce de interes! – am primit practic o oferta pe jumatate concreta de a publica. Era o editura interesanta, nu auzisem de ea, dar evident ca am dat imediat un search pe net si i-am gasit, editura parea foarte profesionista, cu o colectie interesanta de carti, cu un site ce arata bine, zic “gata, asta e”.

Era sambata seara si imi spuneau ca pana miercurea viitoare imi vor face o oferta concreta. Fara sa imi ceara manuscrisul complet, doar pe baza prezentarii pe care o facusem initial, zic oamenii sunt hotarati, stiu sa recunoasca o carte buna cand o vad si nici nu mai au nevoie de cartea completa. Useless to say ca miercurea urmatoare a venit si a trecut si oferta lor nu a mai venit. I-am lasat sa respire un pic, stiu ca intr-un business mare pot aparea lucruri neprevazute, urgente etc si am lasat oamenii sa imi scrie in ritmul lor. Ritmul lor nu si-a mai revenit, asa ca am incercat sa resuscitez eu discutia cu ei. Raspunsul lor a fost precum ritmul anterior, adica nu si-a mai revenit. De unde la inceput imi scriau sambata seara, ardeau de nerabdare sa ma “aibe” primii si sa-mi faca o oferta concreta, dupa, nici macar nu au mai raspuns, niciun simplu “ne-am razgandit”, nimic.

Eu initial am trimis o prezentare, ca un fel de teaser, in care spuneam care este conceptul cartii, ce vreau sa fac cu ea si evident o mostra din poveste, abia asteptand ca cineva sa fie interesat si sa ii trimit tot manuscrisul cu viteza unei taste de Send. A fost imbucurator sa gasesc doua astfel de cerinte, de la doua edituri mari de pe piata.

Nu voi da nume, pentru ca ar fi lipsa de profesionalism. Nu vreau sa fac pe nimeni “vedeta” si nici nu vreau sa-i fac vreunuia “morala”, tin doar sa impartasesc din experienta mea.

Prima editura mare a avut un impact destul de mare de la primul raspuns. La prezentarea mea initiala a venit un e-mail amplu din partea lor, cu 3 feedback-uri de la 3 persoane cheie din editura respectiva: o persoana pur si simplu “ma iubea”, o alta “ma scuipa” si o a treia, care era si sefa lor, era mai indiferenta, dar cu oaresce tenta spre a nu ma placea pe mine (si pe cartea mea). Cu toate acestea, doamna, director editorial de altfel, mi-a cerut tot manuscrisul, dupa ce mi-a facut si dansa cateva critici. Evident ca am trimis tot manuscrisul in secunda 2 si as fi putut sa ma opresc aici, si sa ii multumesc pentru sansa oferita, cum ar face oricare autor mic si nestiutor, care vrea sa razbeasca in aceasta lume a scriitorilor si sa isi inghita orice feedback ar avea la feedback-ul lor, corect? Dar nu! Nu eu! Evident ca i-am multumit frumos pentru oportunitate, insa a trebuit sa ii si raspund cate ceva la criticile aduse, pentru ca altfel nu se putea. Daca alegi sa desfintezi munca unei persoane cu atata lejeritate, ei, afla ca eu nu sunt omul care sa iti permit sa ma trimiti la colt fara sa ma pot apara. Atata timp cat iti spun frumos si diplomat ce am de spus, consider ca orice este permis. Inainte de a trimite acel e-mail m-am gandit bine daca sa trimit comment-urile mele sau nu, m-am gandit ca ar putea sa deranjeze ca tocmai eu sa comentez – cine sunt eu sa comentez??, “auzi tupeu pe fata aia”. Dar pe de alta parte, tot eu am zis ca ar putea sa ii si placa doamnei ca i-am “raspuns”, pentru ca asta arata ca sunt o persoana care poate sa faca fata oricarei discutii si nu ma tem sa imi asum responsabilitatea. Mai ales cand este vorba despre munca mea, pe care tu ai usoara tendinta de a o denigra, iar eu nu vreau sa iti permit acest lucru.

Concluzia la editura numarul 1 care mi-a solicitat tot manuscrisul a fost “Nu”. Un Nu motivat doar de doamna care anterior “ma scuipase” si care acum cred ca doar isi arcuise un pic “veninul”. Sau de fapt “venin” ar fi un cuvant prea mare, nu vreau sa dramatizez, dar vreau sa relatez cum am simtit eu totul de-a lungul acestui proces de a publica. Deci nu “venin” este cuvantul potrivit, ci mai corect ar fi sa folosesc cuvantul “rautate”. Doamna, care nu stiu exact ce functie avea in ierarhia editurii, mi-a trimis un e-mail lung spre foarte lung in care imi aducea numai critici. Nimic nu era bine sau bun in cartea mea, totul era gresit si oripilant, in contextul in care colega domniei sale “ma iubea”. Dar doamna care “ma iubise” anterior acum nu a mai avut niciun cuvant de spus, cred ca functia nu ii permitea sa o combata pe doamna rautacioasa, in plus, hai sa fim seriosi, de ce sa fim buni, cand este atat de simplu sa fim rai, nu?? Am citit e-mail-ul doamnei si incercam sa procesez informatia. Ca sa ma intelegeti cam cat de lung era e-mail-ul, ii povesteam unei prietene, ca daca ai transpune corpul e-mail-ului intr-un text word, cred ca ar fi vorba despre vreo pagina jumatate – doua pagini, cel mult. Dupa, la un moment dat, pentru curiozitatea mea morbida am transferat e-mail-ul cu pricina intr-un word si mi-au iesit …4 pagini de text… ”Doar” 4 pagini de text in care doamna cred ca a scos tot ce se putea mai rau din cartea mea. Si vorbim de o carte de povesti pentru copii. Cam cate lucruri rele pot fi intr-o carte de povesti pentru copii?? In care autoarea este o persoana normala si cu capul pe umeri si mama a doi copii!! Cam ce lucruri rele ar putea sa transpuna ea, autoarea, acolo?? Este drept ca am fost de acord cu cateva observatii facute, tocmai pentru ca vreau sa raman impartiala, pe cat posibil, in aceasta relatare, dar de la cateva observatii, minore, as putea spune, cu care rezonam, pana la 4 pagini de rautate…este cale lunga…In plus, au fost observatii pe care nu le intelegeam si nu pentru ca as fi eu mai grea de cap, ci pentru ca pur si simplu nu aveau sens!! Nu aveau sens si ma intrebam: oare doamna aceasta care ma desfinteaza a citit toata cartea?? Sau a citit-o pe sarite ca zice ca are experienta sa frunzareasca manuscrise si a pierdut tocmai esenta dintr-al meu?? De asemenea, din comentariile doamnei banuiesc ca este o persoana destul de in varsta, deoarece avea niste semne de intrebare pe care oricare mamica de varsta mea, de copii mici de generatia aceasta, nu le-ar avea, pentru ca sunt elemente normale si absolut firesti, de unde am tradus consternarea doamnei, pe alocuri, cu diferenta clara intre generatii. Sa dau un exemplu, ca sa intelegeti ce vreau sa spun: doamna ma intreba siderata cum de am putut sa scriu ca un copil poarta pampers la 2 ani de zile?? Pai, simplu: pentru ca exista Pampers!! Care acum 30 de ani, si mai bine, nu exista, si atunci mamicile trebuiau sa scape de scutece cat mai repede, astfel ca da, pe vremea aceea sa aiba copilul 2 ani si tu sa mai freci la scutecele ude era de neconceput! Probabil ca la 6 luni copilul era instruit sa faca tot ce are de facut la olita. Nu spun ca era ceva gresit! Numai ca in zilele noastre, mamicile se bucura de anumite avantaje, sunt mai relaxate si aleg sa dezvete copilul de pampers la o varsta la care atat parintii, cat si copilul, sunt pregatiti sa faca acest pas, in ritmul copilului, fara a forta nota. De unde deduc ca doamna are peste 50 de ani, spre 60. De asemenea, nimic gresit aici! Relationez foarte frumos cu toate varstele, atata timp cat este respect si compatibilitate. Dar modul in care a pus domna problema…total gresit!! Pana si tonul domniei sale se simtea ca era unul rece si de sus.

In final, directorul editorial de la aceasta prima editura mi-a recomandat sa schimb …toata cartea!! “Doar” toata cartea?? 😊 Pai nu mai bine, fac alta?! Mai glumim si noi, ca doar n-o sa ne suparam de la o prima bad review. Am apreciat mult din partea celor doua doamne ca in tot manuscrisul meu, pe care multe alte persoane din cercul meu apropiat l-au apreciat, dansele nu au vazut nicio luminita de la capatul tunelului. De fapt nu au vazut nici macar tunelul. Nu au vazut nimic, nu era niciun silver lining, nimic!

M-am gandit sa le raspund, din nou, sa imi apar pozitia. Probabil le-as fi deranjat din nou cu “indrazneala” mea. Dar avea rost sa stau sa ma explic si sa contracarez 4 pagini de rautati?? Pentru fiecare observatie aveam un raspuns in minte, atunci cand le citeam e-mail-ul, dar am zis ca timpul meu este prea valoros pentru a vorbi la pereti – da, acum sunt rautacioasa, stiu! Dar o merita! 😊 Cu varf si indesat! Asa ca am inghitit-o si am mers mai departe. Hai, ca doar nu avea cum sa-mi iasa din prima, nu?? Ca doar n-am facut nimic in scaldatoare cand eram mica!

Dupa ce am incheiat discutiile cu aceasta editura mi-am spus in sinea mea: mai bine! Sincer imi spuneam eu mie insami ca nu stiu cum ar fi fost colaborarea cu o astfel de editura, unde nu exista niciun fel de dialog, unde am simtit rautate si tratare de sus in stare pura. Apoi tot eu, vocea 2 de data asta din cap, m-am intrebat: mai, oare as putea sa ma amagesc pe principiul strugurii la care nu ajungi, oricum erau prea acrii?? Si cu toate vocile din cap 😊 si cu toata ratiunea si tot sufletul am spus: Nu, nu ei erau solutia pentru mine, nu ne-am fi inteles nicio secunda, in nicio privinta!

Asa ca am mers inainte, am zis ca trebuie sa apara si alte discutii. Si au aparut. O alta editura mare mi-a cerut tot manuscrisul. Cu mentiunea ca nu imi vor comunica un raspuns decat la sfarsitul lunii (discutia avea loc undeva pe 5-10 iulie). Ca lucrarea mea trebuia vazuta si ulterior aprobata de o alta doamna, care se ocupa de colectia de copii si care, doar intamplator, este si un mare blogger de parenting de la noi. Blog sau blogger pe care, sincer va spun, nu l-am citit niciodata, nu am cautat referinte, sfaturi etc de aici, pentru ca sursele mele de inspiratie sau de know how sunt din alte zone/sfere. Si mai sincer va spun ca numele doamnei nu imi spunea absolut nimic, adica nu o cunosteam si nu imi dau seama daca e-mail-ul initial, cu referirea catre acest blogger, ar fi trebuit sa ma maguleasca sau nu, sau daca sa le creasca lor cota de importanta ca editura. Eu am luat totul ca atare. Discutia initiala a fost cu doamna director editorial. Domniei sale i-a placut cartea mea – mostra din ea – si mi-a cerut manuscrisul complet.

Lucrurile pareau imbucuratoare, insa dupa 2-3 saptamani de asteptare a venit si verdictul colegei cu putere de decizie, care m-a trezit din nou la realitatea deloc imbucuratoare. Raspunsul a fost, din nou, un mare “Nu”. De ce a fost “Nu”? Nu se stie! Colega fara de care nu se misca rotile in aceasta editura nu a avut vreun feedback catre mine, sau la mine nu a ajuns nicio astfel de motivare. Tot doamna director editorial mi-a spus: “cartea este buna, dar nu se potriveste cu restul colectiei noastre de copii”. Un raspuns destul de stereotipic as putea spune. Iar eu, cum nu ma pot stapani 😊, am decis sa o intreb pe doamna director editorial: de ce nu se potriveste? Ce mi-a raspuns doamna: nu se potriveste ca nu o aproba colega ei! Care colega ei lucreaza in acea editura, adica decide pentru altii, transeaza cartile altor autori, dar in acelasi timp ea isi publica acolo aproape toate cartile ei, proprii si personale. Pai nu vi se pare jobul ideal?? Gata, de maine ma duc sa lucrez intr-o editura!

Sa mai mentionez, in treacat doar, ca doamna blogger este singurul autor roman de carti pentru copii publicat de aceasta editura. Adica practic doamna se aproba doar pe ea! Si atunci, cum sa fiu eu nebuna sa cred ca ea, unica, ar putea sa aprobe inca o autoare romanca de povesti pentru copii?? Pai ce faci, iti sapi singur groapa?? 😊 Am frunzarit apoi pe site-ul editurii, la colectia de copii, colectie care cuprinde multe traduceri, adaptari de povesti celebre, clasice, straine si …cartile doamnei autoare de pe meleagurile noastre. So…I rest my case! Sau as mai putea spune: ca ceri sfatul unui coleg in privinta unei carti, poate mai specializat in zona de copii, pot intelege, dar ca, in cele din urma, decizia finala o are tot acelasi coleg si nu un director, asta nu mai pot sa inteleg!

Ceea ce am apreciat foarte mult la aceasta editura a fost comunicarea si mai ales tonul comunicarii. Am comunicat numai cu doamna director editorial, care era de o finete rar intalnita – si total contrastanta cu doamna director editorial cu care comunicasem anterior, la prima editura. Au fost cateva e-mail-uri foarte placute cu domnia sa si tocmai pentru ca am simtit un prieten la capatul celalalt al e-mail-ului si comunicarea a fost foarte deschisa mi-am permis sa o intreb pe doamna: de ce nu lansam o noua colectie? Cu cartea mea pe post de ..lansator 😊, care poate avea o continuare, si gata colectia. Cand mi-a raspuns mi-a adus-o in discutie, din nou, pe colega sus-(pusa)amintita, si atunci am inteles ca, desi doamna director editorial are toata bunavointa, din pacate nu are si puterea de decizie necesara.

Era al doilea mare “Nu” pe care il primeam. Dupa e-mail-ul meu trimis vineri dupa-amiaza au venit multe raspunsuri standard, de genul: va multumim, va contactam noi…Va contactam noi…never ever! Unele edituri aveau cate un mesaj automatizat de raspuns, de la altele am primit e-mail-uri cu semnaturi umane. Unii nu precizau cand si daca te vor mai contacta, altii spuneau din start ca te contacteaza in 2 – 3 luni. Doar atat?? Pe principiul don’t hold your breath!! Vanzoleala cu raspunsurile de la edituri a tinut vreo 5-6 zile. Cam pe la sfarsitul saptamanii urmatoare de dupa ce am trimis eu e-mail-ul initial, a inceput sa se asterne linistea. Iar eu incepeam sa ma agit si mai tare. Cand ma puneam la calculator si nu vedeam niciul e-mail de la nicio editura noua sau de la cele cu care deja eram in discutii era foarte frustrant. Au mai fost pe ici pe colo discutii, dar nimic interesant, iar dupa 2 saptamani lucrurile au amutit aproape complet. Eu super stresata! Asa ca am zis ca trebuie sa mai agit o data apele, astfel ca am mai trimis o data e-mail-ul de prezentare, ca nu cumva sa fi ramas necitit atunci cand am trimis prima data.

Si a functionat. Alte 2 edituri mi-au cerut tot manuscrisul, una de care nu stiam, si una mare, foarte mare. Me happy, foarte happy, hai ca poate iese! Prima editura mi-a zis ca imi da un raspuns intr-un timp anume, lucru care nu s-a intamplat. Am reluat tot eu, evident, discutia si domnul, foarte dragut si amabil mi-a zis ca imi da un feedback amanuntit, cu eventuale critici, pana intr-o alta saptaman, alta zi precizata. Nu s-a intamplat nici atunci sa vina vreun raspuns, si a treia oara n-am mai tras de domnul sa ma critice! As putea spune ca de la aceasta editura nu am al treilea “Nu”, oficial – desi cred ca tot pe acolo as putea sa-l incadrez.

A patra editura parea incantata de carte, dar in cele din urma raspunsul a fost tot “Nu”. Unul destul de sec si la fel de stereotipic ca nu se potriveste cu viziunea lor. Ceea ce m-a socat pe mine a fost sa vad in corpul e-mail-ului o greseala de ortografie pe care, fara rautate o spun, dar numai pe la sate o vedeai acum niste ani, de genul “Bine <a-ti> venit!” (la nunta). Domnul imi spunea ceva similar cu “cartea pe care <a-ti> creat-o..” Cum “a-ti”?? Asa se scrie “ati” in acest context?? Exact ca la sate, cand din lipsa de carte, dar si din hipercorectitudine, nuntasii au aplicat o cratima fix unde nu-si avea rostul. Am fost surprinsa sa vad aceasta greseala la o persoana, care prin natura jobului sau, cam cu asta se ocupa: cu scrisul! Si atunci scrisul corect ar trebui sa fie de la sine inteles, nu?? Dar se pare ca se poate si fara…si…e cam trist ca se poate si fara…E trist ca intr-o editura mare din Romania directorul editorial nu scrie corect romaneste…Sa incerc sa-i acord circumstante atenuante si sa zic ca poate a gresit din graba sau din oboseala?? As putea sa iau in considerare asta, din consideratie pentru postul dansului, insa daca ar fi sa fiu complet franca as spune ca o astfel de greseala nu se face niciodata pentru ca scrisul corect, odata stapanit, iti intra in ADN si nu te mai lasa sa faci prostii! Si atunci sa ma mai supar ca m-au refuzat? Pai ce ma faceam daca ma acceptau si imi “corecta” cartea domnul director??

Au mai fost si alte discutii, cu alte edituri, dar nimic semnificativ. Totusi, de dragul discutiei as mai putea aminti cateva. Foarte “simpatic si profesionist” mi s-a parut urmatorul raspuns: “subiectul cartii este interesant, vrem sa va intrebam insa la cate edituri ati trimis prezentarea?” Cu alte cuvinte daca fac sau nu fac, ei, fata competitiei. Pai mai conteaza la cate edituri am trimis? Tu analizeaza oferta mea si daca ti se pare atat de interesanta, hai sa discutam, corect?? Fa-mi tu o propunere, fara sa te gandesti ce propunere ar putea sa imi faca alta editura – mai mare decat a ta – si poate tocmai cu tine semnez. Dar domnii nu au facut fata concurentei – au amutit complet!

Un alt raspuns, cel putin interesant prin ineditul sau a fost: “daca ati mai trimis si la alte edituri, sa stiti ca noi nu licitam pentru o carte; noi nu concuram cu alte edituri si preferam sa pierdem o carte buna, decat sa participam la oferte simultane”…. I-am spus domnului ca nici nu se pune problema de “licitat” pentru cartea mea, insa, de asemenea, nu vad nimic gresit ca un autor la debut sa trimita la mai multe edituri pentru a-si maximiza oportunitatea de publicare. Desi initial discutia parea una moarta din fasa, in cele din urma, domnul s-a dovedit foarte simpatic si chiar am comunicat cu dansul ca si cum am fi fost vechi colegi de breasla, domnul, ulterior, impartasindu-mi niste informatii foarte pretioase din domeniu apropos de contracte, comisioane, tiraje etc etc, facandu-mi si o scurta caracterizare a catorva edituri mari de profil de pe piata – informatii valoroase, pentru care i-am multumit frumos.

In fine…deja v-am zapacit cu atatea informatii. Cert este ca nimic nu este simplu. Ba mai mult, am ajuns la concluzia ca este mai simplu sa faci un copil, decat sa publici o carte in Romania!! Si cand zic “sa faci un copil”, da, ma refer la alea 9 luni in care te faci ca un balon, vomiti jumatate din timp si inainte de termen, a reusi sa te incalti singura devine un deziderat absolut fantastic! Adaugam aici travaliul (de muuuulte ore) si nasterea naturala si, da, tot e mai usor decat sa publici o carte!! Si ca interval de timp, din nou, cu copilul e “tac-pac”, ai timpul de referinta clar: 9 luni!! Sa faci / publici o carte este…fara numar!! (de zile, luni…sper ca nu si de ani!).

Sincer vorbind, cartea am conceput-o / scris-o cam in doua luni si jumatate (pe agende). Apoi a durat mai mult sa o redactez, corectez si sa fac partea de final a fiecarei povesti. Apoi am avut frica interioara de a o trimite catre surse externe o perioada scurta si din vara am inceput sa o trimit spre edituri. Cam o luna si jumatate am fost in discutii serioase cu mai multe edituri. Acum suntem in septembrie si lucrurile au amutit complet…De precizat ca prima poveste am scris-o (parca) in Mai 2017. Acum este Septembrie 2018 si lucrurile par ca nu vor deloc sa avanseze…Ce spuneam cu “sa faci un copil e mai simplu”??…

In incheiere as vrea sa fac cateva precizari despre cartea mea:

  • Cartea mea de povesti pentru copii este o carte ALTFEL! Este clar din toate raspunsurile care au venit de la edituri, mai stereotipice sau mai personale, cartea mea, da, nu se potriveste cu restul colectiilor clasice de povesti pentru copii, pentru ca este diferita, este altceva! Dar noi nu ne dorim, din cand in cand, si “altceva”?? Nu suntem satuli, la un moment dat, de “toate la fel”?? Uneori nu vrei ceva “diferit”? Nu-i asa ca nu vrei sa porti pantofi la fel ca jumatate dintre colegele tale de la serviciu?? Nu-i asa ca vrei o rochie altfel, o rochie care sa te scoata din multime la petrecerea de …nunta, sa zicem?? Asta am urmarit si eu cu cartea mea! Am vrut sa fac o carte cu niste povesti mai altfel, dar la fel de frumoase!
  • Cartea mea de povesti pentru copii este o carte concept. Este o carte de povesti pentru copii care se citeste in tandem cu parintii / familia – dascalii. Este o carte care are o structura definita: dupa fiecare poveste exista rubrici de vocabular pentru o mai buna intelegere a unor cuvinte sau expresii din povesti, sectiune cu cateva sfaturi sau sugestii pentru copii si /sau parinti si o parte de intrebari din povestea tocmai parcursa, pentru a fixa anumite aspecte din poveste, sau pentru a naste discutii tematice prin intrebari adresate copilului, de genul: “Tu ce ai face in situatia aceasta?” Cartea am conceput-o, cu precadere, pentru o citire activa, mai ales prin acele discutii de la sfarsitul povestilor, deci se potriveste perfect pentru timp de calitate activ in familie, ca alternativa la telefon, televizor, tableta, sau pentru calatoriile mai lungi cu avionul, in vizita la bunici etc. Dar, de asemenea, poate fi folosita si ca o simpla carte cu povesti, tocmai buna de citit inainte de somnic, prin excluderea partii active de la finalul povestilor, lasand copilul sa adorma linistit, fara a-l antrena in discutii menite sa ii puna imaginatia la contributie.
  • Cartea este dedicata parintilor activi, educati, preocupati si motivati in a creste copii de succes, independenti, perfect adaptabili mediului inconjurator, cu copii care performeza foarte bine, dar care raman copii si se bucura de o copilarie frumoasa, presarata cu povesti interesante.
  • Cartea poate fi folosita si ca alternativa auxiliara pentru lecturile scolare. Cartea poate constitui un suport de lectie prin structura finala a povestilor, cu intrebari care pot naste interesante discutii tematice in clasa. Recunosc ca determinarea grupei potrivite de varsta a fost una dintre provocari (si critici), insa consider ca povestile ar fi optim potrivite pentru copii, elevi de clasele primare III – IV, cu plus, minus, in functie de nivelul clasei/copiilor.
  • Cartea are un limbaj adecvat varstei copiilor. Nu veti intalni intalni aici niciun “cuvant interzis”, precum: “sicriu”, “a muri”, “cimitir” etc etc etc, si nu va trebui sa practicati citirea selectiva si inlocuirea unor cuvinte din zbor, asa cum eu am facut de atatea ori citindu-le copiilor mei din povestile clasice, care abunda in astfel de cuvinte si expresii mult prea dramatice pentru varsta lor.
  • Cartea se citeste lejer, are mult dialog pentru a tine atenti micii cititori si este si foarte amuzanata, pe alocuri – ca sa mentionez doar cateva dintre “atuurile” cartii.
  • Si atunci, tu, ca editura, nu vrei o carte “altfel”?? Nu vrei o carte care sa te scoata din multime?? Sa te scoata din multimea de povesti pentru copii liniare? Nu vrei o carte cu mesaj? Nu vrei o carte cu impact? Da, poate va trebui sa iti asumi niste riscuri pentru a publica o astfel de carte, dar sunt convinsa ca aceasta carte are toate sansele sa se transforme intr-un bestseller! Cu promovarea necesara, aceasta carte se va vinde mult, foarte mult! Si atunci cum poti sa neglijezi toate beneficiile pe care ti le-ar aduce aceasta carte?? Cum poti sa spui “Nu” unei astfel de oferte de nerefuzat?? 😊

In concluzie:

In momentul de fata caut ACEA editura care sa vrea un astfel de proiect! Sa vrea sa riste alaturi de mine, ca sa castige alaturi de mine! Nu am nevoie de o editura “mare”! Am discutat cu ei si am vazut ca sunt destul de limitati. In schimb, vreau o editura cu “cojones”! O editura cu tupeu, determinata si implicata!

Sincer va spun, ma indoiesc sa nu existe cineva care “sa miroasa” potentialul acestei carti!! Nu cred! Nu cred ca cineva, cu un ochi/nas fin sa nu vada ce proiect s-ar putea construi doar din aceasta prima carte!! Nu cred sa te lovesca ceva atat de bun si tu sa nu vezi! Nu cred!!

Asa ca va lansez provocarea finala: cine este pregatit sa faca fata unui astfel de proiect altfel?

Mai exista cineva neingradit pe piata de carti de povesti pentru copii? Se mai poate intra intr-o editura, fara sa se cunoasca tata, sotul, nasul / finul, varul de gradul 3 cu cineva de acolo??  Da, nu ma recomanda nimeni, nu cunosc pe nimeni si cu toate astea am un proiect super bun!! Vrei sa il publici?? TU, editura aia cu “cojones”??!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s