Copilaria din alte vremuri

Zilele trecute am apelat la resursa de rontaiala a lui Aylin si am nimerit peste o bomboana care avea un gust de … bomboane cubaneze. Mai tineti minte bomboanele cubaneze de pe vremuri?? De cand eram noi copii??…Doamne, ce vremuri…Ce vremuri incarcate, as putea spune elegant, ca de altfel, vremurile acelea, desi frumoase in felul lor, au fost destul de chinuite, pe alocuri, si extrem de limitate comparativ cu varietatea pe care o experimenteaza copiii nostri – si ce bine ca este asa, ca au de unde alege!!

Gustul acesta de bomboana cubaneza automat m-a dus cu gandul la copilarie si realizam ca, iata, ani buni mai tarziu, acest gust a declansat un trigger, semn clar ca acest gust s-a impregnat bine in ADN-ul copilariei mele. Era, probabil, printre putinele dulciuri pe care le aveam, la vremea respectiva si care era o delicatesa in sine. Delicatesa pe care nu o prea gaseai pe toate drumurile, ba chiar o gaseai foarte rar, spre deloc. Mi-am amintit instantaneu si simultan cu acest gust inconfundabil o intamplare din copilarie, pe care am revazut-o cu ochii mintii de parca ar fi fost ieri: eu copil, sa fii avut vreo 7-8-9 ani, iesisem in fata blocului, la joaca, eram cu prietenele de-o varsta cu mine, cand au aparut 2 fete mult mai mari decat noi. Erau 2 surori de la scara B – eu scara A – acelasi bloc, dar fiind mult mai mari decat noi, nu le puteam numi prietene, doar ne cunosteam. Ele cred ca erau mai degraba de-o varsta cu sora mea mai mare, astfel ca le stiam si dupa nume. Erau fete de doctor(i) si desi nu vorbeam noi despre lucrurile astea, stiam cumva ca sunt de un nivel superior – De ce?? Pentru ca erau avute! In ce sens?? Aveau mai multe decat aveam noi ceilalti. Si ce anume aveau de era asa de important?? Aveau bomboane!! Ce fel de bomboane?? Bomboane CUBANEZE!!! 🙂 Si mi-am amintit cum cele doua surori ne-au chemat pe mine si pe prietenele mele sa urcam cu ele in lift, pana la ele acasa si …ne-au dat bomboane!! Mancam deja o bomboana, cand una dintre surori mi-a strecurat, pe ascuns, mai multe bomboane in mana!! Mai multe bomboane!! Imi amintesc si acum feelingul acela complice intre mine si fata aceea mai mare, care in bunatatea ei fara margini imi daduse atatea bomboane, incat a trebuit sa le ascund in mana!! Am inteles din priviri ca pe mine ma placea mai mult decat pe prietenele mele, la fel de mici ca mine, dar bomboanele acelea indesate din mana nu cred ca le-am impartit cu nimeni…Nu mai stiu exact ce a urmat dupa aceste secvente, dar senzatia de gust de bomboane cubaneze si secretul mainii mele pline cu bomboane sunt lucruri pe care se pare ca nu le-am putut uita. Sunt momente dulci, chiar si prin topicul povestii, momente frumoase, inocente, dar si un pic dureroase, daca as sta si as analiza mai mult vremurile in care eram noi copii…

Si, don’t get me wrong, am avut o copilarie foarte frumoasa si chiar plina as putea spune, din punct de vedere material. Dar cu toate acestea, gustul acestor bomboane cubaneze a declansat apoi un cumul de amintiri si de senzatii si stateam si rememoram diferite franturi de “aventuri”. Am copilarit – o mare parte – inainte de Revolutie si lucrurile erau…naspa pe alocuri – asta o spun acum, prin comparatie, atunci pentru noi era realitatea de zi cu zi si o luam / tratam ca atare.

Am fost unul din copiii cu cheia de gat de la 7 ani. Din secunda in care am inceput scoala am fost pe cont propriu – atata timp cat parintii mei erau la serviciu. Desi aveam bunici, ba chiar o buna parte din copilaria inainte de scoala am petrecut-o la bunici – bunicii materni -, iar bunica mea era o minune de femeie, pe care am iubit-o enorm, si ea pe mine, dar dupa, odata cu scoala, am devenit “independenta”. Multe dintre prietenele mele aveau si bunice care aveau grija de ele, cat erau parintii plecati, in schimb eu eram stapana mea. Si a fost foarte bine, m-am descurcat de minune. Imi amintesc ca intotdeauna ieseam afara dupa ce veneam de la scoala. Si ca la un moment dat, mama unei prietene m-a intrebat cum ma descurc eu la scoala, de tot timpul ies afara. Se mira cum de am luat premiul intai, cand fata ei, care nu prea iesea pe afara, nu reusise sa ia, parca, nici mentiune :-))

Ba, ca sa fiu exacta, ieseam afara chiar de 2 ori: 1 data dupa scoala, stateam afara cam 1 ora sau 2, apoi in casa, la teme, pe care mi le faceam intotdeauna singura si foarte bine si o data nu-mi amintesc sa fi cerut ajutor parintilor – apropos de faptul ca eu pe Sara am fugarit-o ceva timp cu temele, dar acum si-a revenit, le face singura aproape complet! – si dupa orele de odihna, la ora 5 fix ieseam iar afara, pana seara.

Afara era joaca in toi cu prietenele, cu fetele, dar si cu baietii. Erau zile in care daca picura un pic afara, fetele cu bunicele nu ieseau neam – doar ploua, nu?? Cum sa scoti copilul din casa?? In schimb ieseam eu si baietii!! Asa ca evident ca eram prieteni foarte buni si ne gaseam de joaca impreuna. Imi amintesc ca jucam leapsa pe bara si cand era toamna adoram sa sarim in frunze. Tot eu cu baietii, ca fetele cu bunice nu erau lasate la asa activitati barbarice!! Doamne, dar ce ne mai distram sa sarim in frunze!! Era o bucurie imensa sa facem gramezi impresionante de frunze si sa sarim in ele. Si nu asa oricum! Stiu ca ne luam avant ca la saritura in lungime sau saream de pe banca in ditamai frunzele. Cu alte cuvinte, faceam ce faceam, si ne distram. Si ma gandeam acum ce-ar mai rade copiii nostri de noi daca le-am zice cat ne distram noi sarind in frunze sau ce sarbatoare era sa mancam bomboane cubaneze, cand ei au atatea distractii si dulciuri la dispozitie.

Ca sa nu mai spun cat de “distractiv” a fost sa caut in gramada imensa de frunze in care sarisem de zeci de ori cheile de la casa…Pe care le-am cautat apoi ore prin tot parcul pe unde alergasem, ca sa realizez, tot atatea ore mai tarziu, ca de fapt ii dadusem cheile surorii mele, tocmai ca sa nu le pierd!! Copil ametit, ce sa mai zic!

O alta distractie foarte mare a mea era sa stau sa ma uit pe fereastra – stiu, o sa va intrebati “Cum??”, dar, da, era o placere foarte mare sa ma urc cu fundul pe pervaz si sa privesc la lumea de afara, la trecatorii de pe magistrala. Asa ii si vedeam de multe ori pe parintii mei venind spre casa, care stiau sa se uite la fereastra si ne bucuram sa ne facem cu mana. Dar nu de asta stateam cocotata pe geam. Chiar imi placea spectacolul de sus – aveam o fereastra imensa, o zona centrala si foarte populata, asa ca era plenty of action, cel putin pentru copilul din mine de atunci. Cand au aparut macarale, tevi si alte masinarii langa noi, ca se construia metroul, spectacolul a fost cu adevarat mai interesant! Imi amintesc o zi in care o macara imensa a fost fixata fix langa blocul meu, de ani buni dupa, ii ramasese urma in asfalt, si eram pur si simplu fascinata sa o vad in actiune, sa o vad cum se misca si cum ridica ea muntii din loc. Sincer nu stiu cand invatam, de stateam atata pe geam sau pe afara!! Dar cert e ca invatam, de am tot luat premiul I in clasele mici, si alte premii, in clasele mai mari.

La fel, nu imi amintesc cand si cum mancam atunci cand eram singura…Nu cred ca foloseam aragazul singura, dar cu siguranta ca nemancata nu stateam…Dar pur si simplu acest lucru nu mi-l mai amintesc. Cu siguranta ca pentru copilaria mea mancarea nu a fost nimic important, ca macaralele de pe magistrala sau bomboanele cubaneze!!

Tot la capitolul dulce – ca asta ii intereseaza pe copii! – imi amintesc bucuria mea de a ma duce pe balcon si a descoperi acolo o naveta plina cu sticle Pepsi. Ce minune era asta la vremea respectiva!! Si ca dupa Revolutie ma strecuram pe furis in camara sa mai beau niste suc dintr-acela buunn si abia descoperit din gama sucuri naturale. Aveam o multime de cutii de suc frumos colorate si ambalate si savuram fiecare gust din fructe de care probabil, de unele cel putin, nici nu auzisem / vazusem vreodata.

A, si inainte sa inchid, cum as putea sa nu amintesc de desenele animate sau televizor alb-negru vs televizorul color?? La bunica mea aveam televizor alb-negru si parca pe alocuri functiona si cu purici! Deci, concluzia era ca nu prea ne uitam la televizor si nici nu imi parea prea rau ca eu si bunica mea eram mai tot timpul pe afara, in parc, la joaca, pe la cumparaturi, pe la coada la lapte etc, iar seara inainte de culcare citeam poezii, pe care, pe foarte multe le stiam pe dinafara. In schimb, ai mei aveau televizor color si adoram momentele cand stateam si ma uitam la desene. La desenele de la bulgari care erau in fiecare seara sau in programul televiziunii noastre din week-end, sambata si duminica, daca nu ma insel, cand desenele erau trecute in program 3 minute!! Sau erau 5 minute si am ramas eu cu o impresie gresita?? Anyway…de la atatea minute de desene sa ne revenim repede, ca altfel cine stie… Inevitabil m-am gandit cum ar fi sa le zic eu fetelor mele ca nu au voie la televizor decat 5 minute pe zi. Ar zice cu siguranta ca glumesc sau ca vreau sa le pedepsesc in mod crunt, avand in vedere ca la noi televizorul este pornit aproape in continuu pe desene, nemaivorbind de filmele Disney puse de DVD, sau timpul petrecut pe telefon in care se uita la filmulete de copii pe youtube…Da, distanta este ani lumina intre copilariile noastre!

Si as putea sa o tin asa, cu amintirile, probabil pana maine…Dar mai bine sa ma opresc aici, sa nu devin prea plictisitoare sau prea nostalgica. Mai sunt cateva aspecte din copilarie care imi vin in minte, dar poate voi face un alt post la un moment dat.

Ma gandeam, retoric, evident, atunci cand imi aminteam de aceste aspecte, cati dintre copiii nostri s-ar putea distra uitandu-se pe geam?? Acum cand au atatea distractii la indemana…Nu spun ca atunci era bine, ca e clar ca nu era bine, insa uneori parca nu ar strica un pic de intoarcere la simplitate.

 

Advertisements

2 thoughts on “Copilaria din alte vremuri

  1. Draga Cristina, cumva fetele de doctor… eram noi? Eu si cu sora mea (al carui numa incepe cu ”L”…) Marturisesc ca nu tin minte intamplarea cu bomboanele, dar o amica si fosta vecina a noastra (de la blocul din fata, scara A) ne-a trimis acest articol 🙂

    • Buna Alina! Ma bucur sa vad mesajul tau! Si sunt onorata ca postul a ajuns la voi, mai ales trimis de cineva! Banuiesc ca Adina a fost “de vina”? 🙂 Sper ca nu te-a deranjat cu nimic povestirea, cu atat mai mult notiunea de “fete de doctor” pentru ca nu am spus-o cu niciun ton rautacios. Intamplarea imi dau seama ca nu aveai cum s-o mai tii minte de atunci, chiar si eu am fost surprinsa de acest fragment care mi-a venit in minte, total intamplator. Si da, tind sa cred ca Livia este cea care mi-a strecurat bomboanele cele bune! 🙂 Ma bucur ca ne-am regasit, poate tinem legatura! Zi frumoasa 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s