Povestile Cristinei sau povesti de Cristina Niculescu

Acest post este long over due!! Am in minte acest post inca de acum fooooarteee multa vreme, dar in nebunia pregatirii lansarii primei mele carti de povesti si in nebunia de dupa, pentru ca, surprinzator, si acum sunt foarte multe lucruri de facut, n-am apucat! Dar acum i-a venit timpul!

Este vorba despre o persoana absolut minunata si vreau sa subliniez inca de la inceput ca nu spun asta asa, intr-o doara, ci o spun clar si raspicat si din suflet! Este vorba despre Cristina Donovici, autoare si ea de carti de povesti pentru copii si de fapt just ar fi sa spun autoare titrata si deja celebra la noi in Romania. Nu stiu daca mai este cineva care nu a citit macar una dintre povestile ei cu O girafa in spatiu sau cu Revolta cartofilor sau cu Oraselul tabletelor – as putea spune ca acestea sunt deja niste povesti clasice! Si da, Cristina este prietena mea si ma mandresc cu asta!! Numai faptul ca pot face aceasta afirmatie si imi creste inima! Si nu pentru ca as fi prietena cu o autoare celebra!! Nu de asta, ci pentru ca ea este un om cum putini se mai “fabrica” in zilele noastre! Mai, este de o deschidere si de o bunatate, cum rar mi-a fost dat sa vad!!

Dar s-o luam cronologic, ca am atatea idei in cap, ca nu stiu ce sa zic mai intai. Asa ca sa o luam cu inceputul!

Eu cu Cristina ne-am cunoscut la o sala de sport unde mergeam amandoua cu fetitele noastre, ele erau cu sportul, noi cu privitul si mai apoi cu vorbitul! Deci practic de la copii am inceput si iata, tot la copii am ajuns, prin povestile noastre. Am avut sansa sau cumva, cineva a potrivit astrele ca noi sa ne intalnim in aceeasi zi, la aceeasi ora, saptamana de saptamana. Si uite asa fetitele noastre s-au imprietenit si apoi la scurta vreme, sau probabil instantaneu, si noi, nu doar noi mamicile, ci si taticii. Adica dintr-o data ne facusem o mica gasca! Acum mi-am amintit ca prin vis o discutie pe care am avut-o atunci, legata, culmea, tot de povesti, in care Cristina imi zicea ca pur si simplu era oripilata de anumite pasaje din povestile clasice, de exemplu cand moare mama lui Bambi…Pai cum poti sa-i citesti asa ceva copilului mic?? Si eu eram la fel de oripilata de aspectele astea si ii spuneam ca eu practic citirea selectiva si ca de multe ori, citind mai repede in gand decat cu voce tare, vedeam peste ce anume sa sar si adaptam povestea din mers, cat sa nu mai fie asa abominabila!! Exact cum ziceam si pe pagina Codul copiilor de succes de pe Facebook, numai eu stiu peste cate “sicrie”, “inmormantari”, “blesteme” si altele asemenea am trecut intr-o secunda, ca si cum nici n-ar fi aparut vreodata mentionate in acele pagini de povesti!!

Continue reading

Advertisements

Editura Prestige – “Acasa-ul” meu editorial

Cei care ma citesc mai des stiu deja ca “lupta” cu publicarea primei mele colectii de povesti pentru copii nu a fost una foarte usoara. Nu a fost nici foarte grea, sa nu ma intelegeti gresit, pentru ca nu a trebuit sa muncesc pentru asta vreo 6 ani, cum a fost in cazul lui Beyonce – postul anterior :-). Cert este ca dupa lungi cautari si discutii incredibil de puerile sau total nefondate, cu atat mai mult cu cat editurile erau unele importante de pe piata de profil, am gasit exact ce trebuia: Editura Prestige, o editura cu suflet!

Editura Prestige este cea care mi-a spus de la prima intalnire ca i-a placut foarte mult povestea mea, cea pe care o trimiteam ca teaser in cautarea “fericirii” mele editoriale si care a semnat contractul cu mine inainte de a vedea si restul de 9 povesti, atata incredere a avut in mine! Iar eu nu pot decat sa le fiu profund recunoscatoare celor de la editura ca m-au adoptat si cooptat in familia lor editoriala! Continue reading

Cartea mea de povesti pentru copii, Codul copiilor de succes, se va lansa in curand

De ceva timp am vrut sa impartasesc cu voi aceasta veste foarte importanta pentru mine, insa prinsa si cu alte proiecte, nu am reusit pana acum, cand am zis ca trebuie neaparat sa dedic putin timp pentru a va comunica lucruri esentiale 🙂 Si anume ca, dupa lungi si obositoare cautari, cand calea nu a fost deloc batatorita si nici macar dreapta, ci una foarte sinuoasa si ocolitoare, am gasit nu doar editura potrivita, ci si niste persoane absolut minunate, cu care comunicarea a fost din prima secunda foarte deschisa si prietenoasa, de am senzatia ca parca ne cunoastem de-o viata.

Editura care m-a primit cu atata caldura in cadrul “familiei” lor se numeste Editura Prestige, iar eu nu pot decat sa le multumesc din suflet pentru increderea pe care mi-au acordat-o inca de la prima intalnire, cand, directorul editurii, a venit si mi-a pus contractul de masa. Fara “indicatii” de cum ar trebui sa fac eu povestile mai bine si mai bune, fara sa imi ceara sa schimb cam … toata cartea, fara sa ma trateze de sus, fara aere de mic Dumnezeu, ci totul de-o normalitate si de un profesionalism cum nu mi-a fost dat sa vad pana acum – si doar am vazut multe, de la multe edituri, in aceasta incercare “de a sfida viata” de a publica.

Contractul l-am semnat la modul: azi ne-am vazut (sa discutam), a doua zi am si semnat, si nu pentru ca as fi fost “disperata” in acest sens, ci pentru ca totul a facut click din prima secunda si pentru ca totul avea sens, atat pentru mine, cat si pentru editura. Si ca sa dau si mai mult din casa si sa vedeti exact circumstantele – chiar nu eram disperata sa semnez cu oricine, oricum, oricand – discutia cu Editura Prestige venea pe fondul unui alt contract pe care eu tocmai il primisem in Inbox si care ma astepta sa-l semnez, de la o alta editura, al carei nume nu il voi mai divulga aici, dar care contract nu avea sens pentru mine si nici nu rezonasem cu persoanele in charge. Astfel ca atunci cand m-am intalnit cu persoana potrivita proiectului meu, nu mi-a fost teama sa semnez in secunda urmatoare.

Continue reading

Hocus – Pocus – MIAU!

Zilele trecute o auzeam pe Aylin din dormitor cum spunea ceva, tare si raspicat si apoi se auzeau niste sunete ca de magie. M-am strecurat usor langa ea, cat sa nu o deranjez si sa vad live ce face. Ce facea?

Era langa geam – fereastra deschisa, pisica pe pervaz si Aylin dialoga cu Tarquin (pisica). Ii spunea ferm “Hocus – Pocus – MIAU!” si apoi facea o miscare concisa cu mana, in care avea o bagheta magica, de jucarie, de unde veneau si sunetele magice aferente.

Mi s-a parut un moment de o asa candoare si gingasie, incat cu greu m-am abtinut sa nu dau navala s-o iau in brate si s-o pupacesc din cap pana-n picioare. Dar momentul era asa magic incat nu aveam sa-l stric cu niste apucaturi asa lumesti, ca pupacelile mele. Am vrut sa vad ce mai urmeaza, daca dialogul continua, ce mai face Aylin, daca pleaca pisicica din geam etc. Dar atat pisica, precum si Aylin erau foarte fascinate de joaca lor si eu nu am vrut sa le intrerup. S-a auzit de nu stiu cate ori vraja minunata “Hocus – Pocus – MIAU!”, iar sunetele acelea ca de scantei de zane completau tabloul magic.

Dupa cateva minute bune de dialog, discret am intrebat-o pe Aylin ce face, nu de alta, dar statea in geamul deschis, lasat sa aerisesc putin, si afara era prea frig. Mi-a spus senin ca vrea sa transforme pisica intr-una vorbitoare! Adevarul este ca ce copil nu are vrea sa aiba un prieten animalut vorbitor??!! Ar fi ca in filme, sau ca in povestile acelea fantezie.

Cert este ca am savurat acest moment dulce cu Aylin, o fantezie in sine si dupa, recunosc, numai “Hocus – Pocus – MIAU!” aveam in minte! Magie pura, in cea mai pura forma!!

O duminica lejera

Duminica aceasta a fost una dintre putinele zile in care nu am iesit nici macar o secunda din casa. Oboseala acumulata overall si mai ales vremea “imbietoare” de afara au fost motivele principale pentru aceasta decizie. Am preferat sa stam acasa si sa chill. Care de fapt “chill” s-a dovedit a fi doar pe jumatate adevarat, pentru ca la sfarsitul zilei eram mai obosita ca vineri seara, dupa o saptamana de lucru. De ce eram asa obosita? Pai pentru ca de la ora 3 m-am apucat de “putina” treaba si am mai terminat tarziu in noapte!

Mai exact, la ora 3 m-am dus in bucatarie. Ma asteptau 2 chiuvete pline cu vase si sa nu credeti ca erau acolo de o saptamana! Erau doar de cu o seara inainte! Dupa cantitatea de vase murdare am impresia, de cele mai multe ori, ca parca suntem o armata, iar dupa cantitatea de gunoi pe care o producem ai zice ca suntem un restaurant pe 2 nivele! Si cand colo, noi suntem doar 4…In fine, cu vasele sa zicem ca a fost simplu, le-am bagat la masina de spalat vase, desi si asta este o mica arta, sa stii sa le asezi sa maximizezi spatiul si sa scapi de cele 2 chiuvete fara ca tu sa mai participi. Insa nu imi iese de fiecare data, cand tot trebuie sa ma mai delectez si eu cu cateva items de nu se preteaza la masina de spalat.

In fine, odata vasele rezolvate, next on the agenda: let’s make some food! Reteta zilei: piure cu friptura la cuptor si ficatei de back-up. Nimic mai simplu! Doar vreo 2 ore! E drept ca intre timp m-am mai distrat si cu putina curatenie la fata locului. Si ce mai conteaza cat stai in bucatarie cand totul dispare din farfuria copiilor si ti se mai cere si supliment, mai ales la piure, ca este delicios! Dupa vreo 10 minute de stat jos, timp in care am mancat si eu putin, ca nu mi-era foame, ca doar bucatarul se satura numai din miros, m-am dus din nou la bucatarie. De data asta aveam in plan sa pregatesc ceva dulce. Daca tot stam in casa, macar sa bucatarim! De data aceasta incercam o reteta noua: mere in foietaj, cu ciocolata inauntru. Sara m-a asistat, avea in grija sa pudreze merele cu zahar, dar, evident ca, la un moment dat, s-a plictisit, pentru ca desi aparent foarte simpla reteta, in facto foarte migaloasa. Deja ma intrebam oare cine m-a pus sa fac asta, dar cum arta cere sacrificii, mi-am vazut mai departe de mere, numai sa le termin odata! Odata bagate merele la cuptor, m-am uitat la ceas: era ora 7, doar ora 7! Sau cu alte cuvinte: cand au zburat 4 ore in bucatarie??

Continue reading

Copilaria din alte vremuri

Zilele trecute am apelat la resursa de rontaiala a lui Aylin si am nimerit peste o bomboana care avea un gust de … bomboane cubaneze. Mai tineti minte bomboanele cubaneze de pe vremuri?? De cand eram noi copii??…Doamne, ce vremuri…Ce vremuri incarcate, as putea spune elegant, ca de altfel, vremurile acelea, desi frumoase in felul lor, au fost destul de chinuite, pe alocuri, si extrem de limitate comparativ cu varietatea pe care o experimenteaza copiii nostri – si ce bine ca este asa, ca au de unde alege!!

Gustul acesta de bomboana cubaneza automat m-a dus cu gandul la copilarie si realizam ca, iata, ani buni mai tarziu, acest gust a declansat un trigger, semn clar ca acest gust s-a impregnat bine in ADN-ul copilariei mele. Era, probabil, printre putinele dulciuri pe care le aveam, la vremea respectiva si care era o delicatesa in sine. Delicatesa pe care nu o prea gaseai pe toate drumurile, ba chiar o gaseai foarte rar, spre deloc. Mi-am amintit instantaneu si simultan cu acest gust inconfundabil o intamplare din copilarie, pe care am revazut-o cu ochii mintii de parca ar fi fost ieri: eu copil, sa fii avut vreo 7-8-9 ani, iesisem in fata blocului, la joaca, eram cu prietenele de-o varsta cu mine, cand au aparut 2 fete mult mai mari decat noi. Erau 2 surori de la scara B – eu scara A – acelasi bloc, dar fiind mult mai mari decat noi, nu le puteam numi prietene, doar ne cunosteam. Ele cred ca erau mai degraba de-o varsta cu sora mea mai mare, astfel ca le stiam si dupa nume. Erau fete de doctor(i) si desi nu vorbeam noi despre lucrurile astea, stiam cumva ca sunt de un nivel superior – De ce?? Pentru ca erau avute! In ce sens?? Aveau mai multe decat aveam noi ceilalti. Si ce anume aveau de era asa de important?? Aveau bomboane!! Ce fel de bomboane?? Bomboane CUBANEZE!!! 🙂 Si mi-am amintit cum cele doua surori ne-au chemat pe mine si pe prietenele mele sa urcam cu ele in lift, pana la ele acasa si …ne-au dat bomboane!! Mancam deja o bomboana, cand una dintre surori mi-a strecurat, pe ascuns, mai multe bomboane in mana!! Mai multe bomboane!! Imi amintesc si acum feelingul acela complice intre mine si fata aceea mai mare, care in bunatatea ei fara margini imi daduse atatea bomboane, incat a trebuit sa le ascund in mana!! Am inteles din priviri ca pe mine ma placea mai mult decat pe prietenele mele, la fel de mici ca mine, dar bomboanele acelea indesate din mana nu cred ca le-am impartit cu nimeni…Nu mai stiu exact ce a urmat dupa aceste secvente, dar senzatia de gust de bomboane cubaneze si secretul mainii mele pline cu bomboane sunt lucruri pe care se pare ca nu le-am putut uita. Sunt momente dulci, chiar si prin topicul povestii, momente frumoase, inocente, dar si un pic dureroase, daca as sta si as analiza mai mult vremurile in care eram noi copii…

Continue reading

Children’s short poem

I’ve been wanting for a long time to start writing here also in English, but never did till now. Why now? Because I got a request from a friend to help her with a children’s poem, with rhymes, not to mention, and on a fixed topic, such a boy and a dinosaur! So, after a few short sketches, this is what I came up with:

Milo and Dino 

Milo and his friend, Dino
Are going on a trip,
On a big ship
To find a sheep.
Which sheep? you may wonder
Sheila, the sheep!
She’s lost at sea
And Milo and Dino
Want to rescue her!
But Dino, he’s afraid of water,
What to do, what to do??
Have you ever seen
A dinosaur that can swim??
Well, Dino learned to swim
And he and Milo saved Sheila, the sheep!

Please keep in mind that this is my first children’s poem ever!! I haven’t written kids poems not even in Romanian, not to mention in English! 🙂 But I kind of like the idea of this poetry and playing with the words that rhyme with the same sound but different word.

Hope you’ll enjoy it!