Invatatoarea mea din clasa I

Azi dimineata am citit scurta opera “Domnu Trandafir” de Mihail Sadoveanu, pentru a vedea care este firul epic si pentru a urmari daca Sara se descurca bine la fisa de lectura pe care o are de pregatit ca tema de vacanta pentru scoala.

Domnul Trandafir este un invatator de scoala primara, iar lectura mi-a placut foarte mult, mie, ca adult, desi pentru copii cred ca este un pic greoaie, dat fiind limbajul asemanator lui Creanga, cu multe arhaisme, si ca stil, cu descrieri destul de ample, adica mult text, mult de citit pentru copii si mult de asimilat si compilat. Mie, cu ochii de adult, lectura mi s-a parut chiar induiosatoare, dat fiind ca autorul spune ca profesorul lor ii invata si ii trata (iubea) pe toti ca si cum ar fi fost copiii lui si m-am gandit “Ce frumos!”. Acelasi caz fericit il experimenteaza si Sara, avand noroc de o doamna invatatoare foarte buna, care ii iubeste ca si cum ar fi copiii ei, proprii si personali.

Lectura aceasta m-a facut sa ma gandesc la doamna mea invatatoare din clasele mici, la “tovarasa…”. Si, din pacate, cam nicio amintire nu este frumoasa… Tovarasa mea era tanara si cred ca destul de frumoasa, cat ai crede ca sunt suficiente argumente pentru a spune ca urma sa fie si o doamna invatatoare buna si blajina. Dar nu, nici gand! Cel putin nu in cazul meu! De ce? Pentru ca nu ma placea! De fapt, nu doar ca nu ma placea, pur si simplu nu ma suferea!! Nu mi-a spus nimeni vreodata aceste cuvinte, dar eu, copilul de 7 ani, am simtit aceste lucruri pana in maduva oaselor!! Si stititi cum e sa simta un copil ca cineva nu-l sufera?? Fara sa fi gresit cu ceva?? Ei bine, cu siguranta nu uiti acel sentiment, dovada ca acum, 30 si un pic de ani mai tarziu, tin minte toate astea ca si cum s-ar fi intamplat ieri! De fapt, nu a durat mult si am inteles de unde ii venea nesufereala ei catre mine, si anume de la faptul ca ai mei nu cotizau la ea cadouri. Nu ma intelegeti gresit, intotdeauna marcam momentele importante: Martisor, inceput de an scolar etc, dar discret si fara opulenta nebuna de “pick me as your favourite”! Deoarece tovarasa avea o multime de favoriti, dar nu si eu. Si, tot pentru “a ne intelege”, nu am fost niciodata vreun copil problema, ba din contra, eram cuminte si invatam bine si foarte bine, fiind printre premiantii clasei.

Dar in clasa I nu am luat premiul I. Desi ma intrebam unde gresisem, deoarece stiam ca invatasem la fel de bine ca cei care luasera premiul I. Atunci am inteles exact cum functiona mecanismul clasei si mai ales mecanismul tovarasei… A fost un moment trist pentru mine, dar am trecut rapid peste.

In anul urmator, de tanara si minunata ce era tovarasa mea, s-a casatorit, si slava Domnului, rapid a si ramas insarcinata, ceea ce a insemnat pentru clasa noastra ca ea urma sa stea acasa in concediu si la noi avea sa vina o alta invatatoare. Cred ca majoritatea colegilor mei au fost extrem de tristi, dar eu abia o asteptam pe noua invatatoare. De care m-am indragostit de la prima vedere cand a intrat in clasa, dragoste care, de data aceasta, a fost mutuala, in aceleasi conditii, fara cotizat aiurea, dar cu invatat. De data aceasta tovarasa era o adevarata Doamna Invatatoare!! Era intruchiparea dascalului cald, bun si bland! Era o doamna mai in varsta, ba chiar cred ca era retrasa din activitate si s-a intors special pentru noi sa predea. Era o doamna mai plinutza, rozalie la fata si care vorbea cu un accent anume. O chema doamna Peter si pentru mine, personal, a fost o binecuvantare! Datorita dansei am experimentat invatatura cu bucurie, cu placere si a recompensei pe masura.

Am uitat sa mentionez ca tovarasa obisnuia sa foloseasca drept metoda de cumintenie batutul la palma cu rigla. O rigla mare, groasa, de lemn cu care cand dadea, dadea zdravan si cu sete! Nu-mi amintesc acum exact daca am incasat-o si eu sau nu… Sunetul si senzatia le stiam din clasa, de la colegi, nu mai tin minte daca am experimentat si personal, dat fiind ca, de regula, eram cuminte. Dar, cum regula mai are si exceptii, tin minte ca o data am si calcat-o pe tovasara pe bataturi, aproape ad literam, deoarece intr-o zi, intr-o pauza in care alergam bine pe coridor, cred ca ne jucam leapsa cu colegii, am intrat in clasa in viteza si fara sa am timp sa vad pe unde alerg…. am dat fix peste madam tovarasa, pe care cred ca am calcat-o pe picior… Imi dau seama ca bine nu i-o fi picat, de durere zic, nu de postura neplacuta, si ori ca mi-a explicat rapid cam cat de tare am calcat-o pe picior, cand m-am tras atat de tare de ureche, incat mai sa mi-o scoata si sa ramana cu ea in mana… Cam atat de frumoasa si diafana era tovarasa mea, draga de ea!! Dar a fost vina mea si am incasat-o! Pe cand, la doamna Peter, nu-mi amintesc astfel de momente de “educatie cu vorba buna”.

Anul curgea frumos in clasa noastra, de data asta clasa a II-a, clasa aII-a C. Pana cand, intr-o zi, doamna Peter ne spune ca are o surpriza pentru noi, si anume ca vine tovarasa la noi in vizita… Urlete de bucurie in clasa, colegii mei extaziati, eu… nimic, cred ca ma bucuram ca e doar o vizita si atat!! Si intra tovarasa in clasa, agitatie mare, bla bla bla, si apoi tovarasa o intreaba tare pe domna Peter: “Ei, si care sunt copiii cei mai buni la invatatura?” (de altfel, o tehnica foarte buna de evidentiat / marginalizat copiii, nu?). Si nu am sa uit cum primul copil pe care l-a numit doamna Peter am fost eu! “stigmata” ei, pe care nu o putea suferi, si nu am sa uit vreodata cum i-a cazut fata, efectiv, cand a auzit asa ceva, asa “grazavie”!! Deci cam cat de mult nu ma putea suferi, daca eu am vazut pe fata ei clar ca nu i-a picat bine, ca s-a schimbat la fata?? Cum tu, adult, poti avea astfel de sentimente fata de un copil care nu ti-a gresit cu nimic?? Un copil de 7, 8 ani, cuminte, fata, dragutza, buna la invatatura, buna cu colegii, sefa de grupa – cum era pe vremea aia! – deci I was somebody in that class! :-))), dar ea facea tot posibilul sa nu imi dea creditul cuvenit! Si acest moment, in care doamna Peter m-a mentionat pe mine prima si m-a validat ca elev fruntas, a fost unul fabulos, si nu pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a spus si pentru lauda adusa, ci pentru acea “fata cazuta” a tovarasei mele, caruia, in sfarsit cineva ii spunea verde in fata cum stau lucrurile in ceea ce ma priveste! :-)))

Apoi a venit sfarsitul de an la clasa a 2-a. Nu stiu daca parintii stiau, apropo de ce carti se cumparau ca premiu, dar eu nu am stiut nimic. Am mers la festivitatea de premiere si nu pot sa uit uimirea cand mi-am auzit atunci numele rostit la Premiul I… A fost o emotie atat de puternica, incat tin minte ca si cum ar fi fost ieri, cum incercam din rasputeri sa ma abtin sa nu plang, desi aveam lacrimi in ochi de bucurie, de bucuria reusitei, dar mai ales a recunoasterii, dat fiind ca in urma cu un an recunoasterea cred ca imi fusese sabotata… Vad in minte si poza de la festivitate, noi, premiantii cu coronita, urcati pe scena si doamna Peter inmanandu-ne cadourile, gramajoarele cu diplomele si cartile frumos prinse cu fundita.

Clasa a 2-a si clasa a 3-a au fost minunate pentru ca tovarasa a stat acasa, cu unul sau doi copii (ar fi putit sa faca si o suta din partea mea!) si m-am putut bucura de dascalul adevarat care a fost doamna Peter. In clasa a 4-a, “minunea” s-a sfarsit si tovarasa s-a intors… Dar de data asta lucrurile erau deja schimbate! Eram printre fruntasii clasei si nicio profesoara, tovarasa sau netovarasa, nu mi-ar fi putut lua acest merit! Tin minte ca lucrurile erau la fel de reci intre mine si tovarasa, dar poate pentru ca mai crescusem si ma tineam tare pe pozitii, poate ca tovarasa s-a mai inmuiat si i-am castigat cumva respectul. Se apropia sfarsitul de an scolar si inca nu stiam daca nu cumva voi retrai episodul din clasa I, adica “tovarasa = locul II pentru mine” (cls a2-a si cls a 3-a premiul I) … Pana intr-o dupa amiaza, cand a sunat telefonul acasa, am raspuns eu si era … tovarasa…, care a cerut sa discute cu mama. Atunci am inteles eu cumva de undeva ca sunase sa vorbeasca despre ce carti sa imi cumpere pentru premiul I pe care urma sa il obtin pentru care muncisem cu varf si indesat!! Mai ales cu asemenea profesor, care parca mai degraba ar fi vrut sa ma vada cum cad in nas, decat cum cresc si ma dezvolt…(deci nu ma stresau notele, cat ma stresau toanele tovarasei!). Asa ca, odata terminata clasa a 4-a, abia asteptam sa vad ce urmeaza! Daca probabil ceilalti copii o plangeau pe tovarasa si vai, ce greu o sa ne fie in clasa a V-a, cu diriginte si multi alti profesori, eu abia asteptam sa vad ce alti profesori vor veni la clasa, pentru ca imi spuneam ca niciunul nu poate fi la fel de rau ca tovarasa mea din clasa 1 si din clasa a 4-a! Si nu au fost! Au fost profesori foarte buni, unii ma iubeau, simteam asta, asa cum simtisem anterior cand tovarasa nu ma suferea, majoritatea ma placeau, eram printre preferati, bunii clasei, nu stiu daca era cineva care sa nu ma placa, sincer, dar, clar, nu a mai fost nimeni care sa imi poarte un asa sentiment de antipatie ca invatatoarea mea din clasa I!! Cand pentru majoritatea copiilor invatatoarea din clasa I este ca o mama, mai ales dat fiind varsta foarte mica a copiilor si fragilitatea lor emotionala, pentru mine tovarasa a inteles perfect rolul ei de formare si a fost fix ca o …muma!! Dar ramane respectul profund pentru adevarata doamna invatatoare, Doamna Peter, pe care am iubit-o cu adevarat! Si dansa pe mine! Si cercul a fost complet! 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s