O duminica lejera

Duminica aceasta a fost una dintre putinele zile in care nu am iesit nici macar o secunda din casa. Oboseala acumulata overall si mai ales vremea “imbietoare” de afara au fost motivele principale pentru aceasta decizie. Am preferat sa stam acasa si sa chill. Care de fapt “chill” s-a dovedit a fi doar pe jumatate adevarat, pentru ca la sfarsitul zilei eram mai obosita ca vineri seara, dupa o saptamana de lucru. De ce eram asa obosita? Pai pentru ca de la ora 3 m-am apucat de “putina” treaba si am mai terminat tarziu in noapte!

Mai exact, la ora 3 m-am dus in bucatarie. Ma asteptau 2 chiuvete pline cu vase si sa nu credeti ca erau acolo de o saptamana! Erau doar de cu o seara inainte! Dupa cantitatea de vase murdare am impresia, de cele mai multe ori, ca parca suntem o armata, iar dupa cantitatea de gunoi pe care o producem ai zice ca suntem un restaurant pe 2 nivele! Si cand colo, noi suntem doar 4…In fine, cu vasele sa zicem ca a fost simplu, le-am bagat la masina de spalat vase, desi si asta este o mica arta, sa stii sa le asezi sa maximizezi spatiul si sa scapi de cele 2 chiuvete fara ca tu sa mai participi. Insa nu imi iese de fiecare data, cand tot trebuie sa ma mai delectez si eu cu cateva items de nu se preteaza la masina de spalat.

In fine, odata vasele rezolvate, next on the agenda: let’s make some food! Reteta zilei: piure cu friptura la cuptor si ficatei de back-up. Nimic mai simplu! Doar vreo 2 ore! E drept ca intre timp m-am mai distrat si cu putina curatenie la fata locului. Si ce mai conteaza cat stai in bucatarie cand totul dispare din farfuria copiilor si ti se mai cere si supliment, mai ales la piure, ca este delicios! Dupa vreo 10 minute de stat jos, timp in care am mancat si eu putin, ca nu mi-era foame, ca doar bucatarul se satura numai din miros, m-am dus din nou la bucatarie. De data asta aveam in plan sa pregatesc ceva dulce. Daca tot stam in casa, macar sa bucatarim! De data aceasta incercam o reteta noua: mere in foietaj, cu ciocolata inauntru. Sara m-a asistat, avea in grija sa pudreze merele cu zahar, dar, evident ca, la un moment dat, s-a plictisit, pentru ca desi aparent foarte simpla reteta, in facto foarte migaloasa. Deja ma intrebam oare cine m-a pus sa fac asta, dar cum arta cere sacrificii, mi-am vazut mai departe de mere, numai sa le termin odata! Odata bagate merele la cuptor, m-am uitat la ceas: era ora 7, doar ora 7! Sau cu alte cuvinte: cand au zburat 4 ore in bucatarie??

Continue reading

Advertisements

Militaria ca parinte singur

In ultima vreme am experimentat, pe perioade mai scurte sau mai lungi, cum este sa fii parinte singur. Sotul meu calatoreste destul de des, prins in diferite proiecte, astfel ca atunci cand el este plecat, eu sunt si mama si tata si le fac pe toate (aproape) singura. Iar efortul este unul colosal, atat fizic, cat mai ales mental, stresul de a le face pe toate bine si la timp fiind la cote maxime. Am ajuns la concluzia ca totul este o militarie foarte bine orchestrata, altfel nu as putea face fata situatiei.

Totul este o lupta contra conometru, de cu seara, cand ma lupt cu mine sa ma culc mai devreme si parca niciodata nu imi reuseste, pentru ca mereu mai am cate ceva de aranjat, de pregatit pentru a doua zi dimineata. Dimineata, cand suna ceasul, incepe batalia cu mine insami sa ma trezesc odata, sa ma dau jos din pat, dar parca de fiecare data invinge somnul, cand ma face sa mai apas o data pe snooze la telefon. Intr-un final ma trezesc si incepe…ZIUA…

De cand ma trezesc sunt intr-o continua alergatura: mai intai sa ma pregatesc eu, apoi fetele: sa le trezesc, sa le imbrac, sa manance, sa plecam, sa ajungem odata si la scoala si la gradi! Totul este in viteza, cu ochii pe ceas, sa ne incadram si sa plecam odata!! De regula sotul meu iese cu rucsacele si eu raman in urma si inchid, adica e mai simplu. Dar cand sunt singura, iesim cu toatele si am impresia de fiecare data ca parca ne mutam!! Nu mai am maini sa tin rucsacele, cheile si eventual vreo geaca / hanorac / pulover etc. Nu exagerez cu nimic cand zic ca parca ne mutam sau plecam in excursie cand plecam la scoala, gradi, job pentru ca: eu am doua rucsace: unul pentru regular stuff: portofel, chei, telefon pentru mine si muuuulteee items pentru copii si un alt rucsac pentru laptop, agende, dosare etc, Aylin are si ea doua rucsace: unul cu schimburi si altul cu jucarii si Sara are doar unul imens, care de fapt este troller, de zici ca ne indreptam spre aeroport.

Continue reading

Da inseamna Nu!

Epopeea cu cartea continua! Acum cateva saptamani am fost foarte bucuroasa cand, parca din neant, a venit un e-mail care raspundea absolut tuturor cerintelor mele, un e-mail care spunea “Da!”

Un e-mail care spunea ca este interesat sa publice cartea mea in cele mai bune conditii, ca vor face contract cu unul dintre cei mai buni ilustratori de pe piata, ca imi sugereaza introducerea unei mici parti in carte, dar care nu necesita nicio schimbare de continut din partea mea si ca editura are distributie directa atat in librarii, cat si in scoli – apropos de aceasta directie catre care mi-ar placea sa merg.

Totul suna absolut minunat! Nu imi venea sa cred ca, in sfarsit, aparuse acel cineva care sa zica “Da!” Si in aceste conditii foarte bune! Domnul mi-a propus o intalnire, intalnire care s-a amanat de 2 ori – 1 data nu am putut eu, 1 data a incurcat domnul borcanele / zilele, dar simteam ca nimic nu va sta in calea unei colaborari spectaculoase, odata ce ne vom vedea!

Continue reading

In love with my kids!

Fetele mele sunt cele mai de pret comori ale mele! Iar ele o stiu prea bine, pentru ca le marturisesc dragostea mea continuu, de cateva ori pe zi, si parca tot nu este suficient!

Cele doua comori ale mele sunt Sara, 9 ani, in curand si Aylin, 4 ani, de curand impliniti. Amandoua sunt niste fenomene, atat de asemanatoare, dar atat de diferite. Tati mereu spune cat de mult seamana fizic la nas, ochi, sprancene si gurita, iar nu pot sa fiu decat complet de acord si absolut fascinata de aceasta asemanare, mai ales cand dorm una langa alta.

Altfel, din punct de vedere al comportamentului, sunt doua firi total diferite. Sara a fost – si este – un copil foarte cuminte si mult mai docil, pe cand Aylin este atat de incapatanata, incat uneori reuseste sa ma scoata din minti in doar 2 secunde. Dar le iubesc pe amandoua neconditionat si sunt mandra si onorata ca ne-au ales pe noi drept parinti, ba chiar le-am multumit de nenumarate ori pentru acest lucru, atat tati, cat si eu.

Amandoua sunt atat de frumoase, incat nu ma satur sa le pupacesc in continuu!! Cea mare se mai eschiveaza cateodata, si cea mica ar vrea, dar eu ma incapatanez sa o agasez cu o avalansa de pupaturi. Amandoua sunt frumoase si la capitolul caracter, chiar daca vorbim de ceva “in lucru” si este o poezie sa le vezi cum se desfasoara amandoua!

Continue reading

Toaletele din Parklake

Stiu ca titlul este de mare angajament, insa nu cred sa existe in tot Bucurestiul toalete mai fitoase ca in Parklake! In ditamai mall-ul, nu exista doua toalete la fel, fiecare dintre acestea avand un concept si un design – da, vorbim de design la toalete! – propriu: upside down – totul este cu susul in jos, pe tavan gasesti pantofi, genti etc; red carpet – in drum spre toaleta ai flash-uri de la paparazzii care vor sa te fotografieze, country side – cu cosuri de nuiele pe post de aplice de iluminat etc etc. Nemaivorbind de faptul ca exista zone, camere dedicate pentru bebelusi, pentru schimbat scutece, camera cu fotolii pentru alaptat si toalete mici, cu chiuvete mici pentru copiii mai micuti.

Poate va intrebati de ce scriu aceste randuri, de ce scriu tocmai despre niste…toalete?? Pentru ca atata grija si preocupare pentru aceasta zona nu am gasit in nicio tara straina in care am fost – si au fost “cateva”! Ba chiar glumeam cu o prietena ca daca as fi vazut toaletele acestea intr-o tara straina i-as fi povestit jumatate de ora numai despre toalete, si nu despre ce am vazut, facut pe acolo. Tocmai de aceea, cand sunt lucruri bune, spre foarte bune chiar aici, la noi, in Romania, e bine sa zicem ceva si in acest sens. Ca sa ne plangem de Romania este deja ceva mult prea banal.

Asa ca jos palaria pentru toaletele din Parklake! 🙂 De fapt pentru intregul Parklake! Este de departe cel mai frumos mall din toate cate exista in Bucuresti. Le bate de departe si pe cele mai bine cotate din zona de nord. Si sa nu credeti ca acesta este un advertorial! Este pur si simplu opinia mea, care atunci cand critic, critic, si atunci cand laud, laud!

Continue reading

Eu sunt donator de sange! TU esti?

Azi e ziua mea! Fac inca o data majoratul, dar cu 20 de ani de experienta de data aceasta! 🙂 Si tocmai pentru ca am mai acumulat niste experienta de viata, acest post nu este despre ce cadouri am primit eu, despre ce poti sa faci tu pentru mine, ci despre ce pot sa fac eu pentru restul lumii. Ce anume? Simplu: sa donez sange!

De ce e simplu: pentru ca sanatatea imi permite sa donez si pentru ca am pus aceasta activitate pe lista de prioritati. Este modul meu de a contribui. De a contribui civic, uman, social. Donatul este pe lista mea anuala “Must do”. And i must do it de 4 ori pe an. De atatea ori poate o femeie sa doneze sange – barbatii pot dona de 5 ori pe an. Intre donari trebuie sa existe 2-3 luni de pauza, pentru ca sangele sa aibe din nou cea mai buna calitate posibila si pentru ca tie, donatorului, corpului tau, sa-i ramana suficiente resurse pentru a-si continua activitatile la capacitate maxima.

Donez din 2015 si recunosc ca de fiecare data ma trec fiorii cand ma gandesc la cate persoane au nevoie de punguta mea de sange, de 450 ml, care, de regula, este deja atribuita inca de la receptie, inainte ca eu sa apuc fizic sa donez, atata nevoie este de sange!! Pentru ca da, oricat de mult a avansat tehnologia, sangele nu poate fi reprodus prin alte mijloace chimice/tehnice etc. Sangele nu poate veni decat de la noi, oamenii. Si atunci te intrebi cum de exista atata nevoie de sange?? Cum de nu vin mai multi oameni sa doneze?? Poate nu stiu despre acest lucru? Poate nu au timp? Poate, pur si simplu, nu ii intereseaza?…Orice este posibil si nu poti judeca pe nimeni! Cu totii suntem prinsi in activitatile noastre zilnice, cu totii suntem pe fuga si cu ochii pe ceas, insa de multe ori este bine sa ramanem umani…

Continue reading

E mai simplu sa faci un copil decat sa publici o carte pentru copii!

M-am intrebat daca sa scriu acest post sau nu. Daca sa “dau din casa” sau nu. Si in cele din urma am zis sa merg pe varianta “let’s share”. Ce anume? Despre cartea de povesti pentru copii despre care v-am mai povestit si anterior si anume despre calea catre a publica aceasta carte.

Cum a fost experienta mea pana acum? Pai, sincer vorbind, din moment ce inca nu v-am invitat la lansare, inseamna ca acest pas este inca in lucru. Si desi ai crede ca este doar un pas, nu! Ci este un maaareee pas, deoarece calea spre publicare nu este deloc pavata cu trandafiri. Nici nu ma asteptam! Nimic, niciodata nu mi-a picat din cer. Am prietene care isi gasesc job doar dintr-o discutie cu un cunoscut sau care castiga premiul cel mare la diverse tombole. Eu, joburile mele, pe toate le-am obtinut dupa muuuulte cautari si interviuri, iar de castigat la tombola nu s-a pus vreodata problema. Astfel ca ma asteptam ca si pentru carte sa muncesc destul de mult, dar parca nici chiar asa…

Sa o iau cu inceputul. Ai zice ca a scrie cartea este partea cea mai dificila. Ca ai de-a face cu inspiratia, cu timpul fizic dedicat pentru a scrie atunci cand esti in flow si mai vine si ora sa iei copiii de la gradi/scoala etc etc etc. Ca o scrii pe 2 agende ca iti place sa simti cum iti curge mana pe hartie si sa-ti mai amintesti ca nu esti mereu legat de laptop – care oricum atarna prea greu cand e sa-l cari mereu prin oras. Ca dupa ce o “asterni pe curat”, adica o scrii in laptopul care atarna greu, iti amintesti ca tu nu esti fan diacritice, ca te-ai obisnuit ca totul sa fie by default pe english si atunci trebuie sa-i pui diacritice. Si stii ca e al naibii de greu sa bagi diacritice intr-un text de peste 80 de pagini, ca ai mai facut-o o data in facultate, la lucrarea de licenta, cand ai stat o noapte intreaga sa corectezi lucrarea de aveai ochii rosii ca sarpele-n viziuina. Si o faci, ca trebuie sa fie totul perfect inainte de a te gandi macar ce faci cu cartea de acum incolo. Si da, ochii rosi au fost din nou in trend, dar stii ca merita, sau ca va merita. Si le faci pe toate care tin de carte, care tin de creatie, inspiratie si “transpiratie” si te bucuri ca ai bifat “partea cea mai grea”. Nimic mai eronat de atat!! Nu sa scrii cartea este partea cea mai grea, ci abia ce urmeaza dupa. Continue reading