Cu copiii la controale

Cand am plecat cu Sara din spital, normal ca m-am bucurat foarte tare, singura mea grija era ca bebe sa nu ia si ea ceva de la ramasitele Sarei de pneumonie. Le-am tinut separat cat am putut, au dormit in camere diferite, ba chiar pe Sara am pus-o sa poarte masca de protectie. Si imi doream sa functioneze acest sistem de protectie, bebe sa fie bine si Sara sa isi revina cat mai curand, si toata lumea fericita.

Noi am revenit acasa duminica, luni dimineata bebe s-a trezit nu cu putina tuse, ci direct coapta bine, tusea cu o harca de ma intrebam cand a avut timp sa excaladeze in halul asta, efectiv peste noapte. Imagine my joy and happiness!…Nimic nu ma face mai “fericita” decat sa fie fetele bolnave, si cand o fac si impreuna sunt terminata efectiv cu nervii, cu capul, cu toate! Dar m-am tinut tare pe pozitii si lui bebe am si inceput sa-i dau diverse, ce am considerat eu ca este mai bine si mai eficient in contextul dat, si anume Stodal, sirop homeopat pentru tuse si aerosoli dimineata si seara, cu combinatia celebra de Adrenalina, Dexametazona si ser fiziologic, dupa un gramaj avizat de doctorul ei la un caz anterior. Si mi s-a parut ca a functionat pentru ca starea lui bebe parea sub control, nu avansa, ceea ce era imbucurator, pana o si vedea doctorul.

Cand am iesit din spital, doctorul, dl dr Alexandru Ulmeanu, ne-a spus sa venim la control marti, sa se asigure ca starea Sarei evolueaza spre vindecare si ca totul este sub control, ceea ce am apreciat, ca, desi ma punea pe drumuri, era important sa stim ca Sara este bine. Doctorul ne-a chemat marti tot pe sectie, la pneumologie. Noi, din cauza de program prea ocupat tati, am ajuns miercuri la control, si nu cu un copil, cu Sara, ci cu doi, cu amandoua.

Am intrat pe sectie la pneumologie, asistenta ne-a spus initial sa asteptam acolo, ca apoi, in scurt timp, sa ne spuna ca mai bine mergem la Pediatrie si vine doctorul acolo sa ne vada si asistenta draguta: “Si i-am spus ca sunteti cu doi copii” – ok, bun, am eliminat elementul surpriza 🙂 Trecerea de la o sectie la alta a fost benefica pentru noi, unu la mana ca am iesit repede din mediul acela destul de incarcat de pe sectia de pneumologie, si doi, ca asteptarea doctorului am facut-o in mare parte in curte, adica la aer curat (cat se putea el de curat in curtea spitalului), deoarece aceea era singura cale dintre cele 2 sectii si vedeam cand vine doctorul.

Cu toate astea nu stiu cum am ratat fix cele 3 secunde cat a trecut doctorul pe acolo, de fapt stiu, o fugaream pe bebe prin curte, dar bine ca am fost inspirata sa intru la receptie, unde Sara ma astepta si imi spune senina: “Mami, doctorul a venit. Si asistenta a strigat <Sa intre fratii Niculescu!>”, lucru care a amuzat-o teribil pe Sara (iar eu nu stiu de ce, dar la acest apelativ cu fratii X, aveam in minte numai replica cu Fratii Petreus – relicvele copilariei). Deci foarte imbucurator a fost ca nu am asteptat deloc mult, ba chiar doctorul a venit mai repede decat ma asteptam, dovada ca fugaream copilul prin curte, in loc s-o tin tintuita intr-un loc.

Si am intrat sa ne vada doctorul. Mai intai cu Sara, evident, ca ea era vedeta show-ului. A ascultat-o si din pacate nu era deloc multumit de evolutia ei, spunea ca la plamani se aud in continuare multe secretii si sa revenim la control si vineri…Nu mi-a picat deloc bine, dar n-am mai zis nimic…Apoi am adus-o si pe bebe in actiune, a vazut-o si pe ea, a zis ca la ea nu e pneumonie – nu asta era ingrijorarea mea, pentru ca imi dadeam seama ca nu avea cum sa ajunga in stadiul asta -, ca e doar o simpla raceala, si mi-a schimbat tratamentul pe alt sirop de tuse, Paxeladin, picaturi de nas si a zis ca nu crede ca ar mai fi nevoie de aerosoli, ca nu e asa grav. Dar eu cred ca ce i-am dat eu repede, inainte s-o vada doctorul, a functionat, de aceea acum nu mai era nevoie de un tratament asa intens.

Cu o seara inainte sa ne trezim cu totii de dimineata sa mergem in gasca la spital, la gandul ca ne duceam la control chiar pe sectie, mi-a propus in minte sa duc niste carti/reviste de-ale Sarei, sa fie puse acolo la standul de pe hol si sa arunce naibii revistele din 2005 cu vedete expirate. Insa acest lucru presupunea sa fac o selectie printre revistele Sarei, adica sa am timpul necesar pentru asta, seara am zis ca fac dimineata, dimineata m-am trezit capiata, asa ca ideea a ramas in aer, precum si cea cu sa-i fi dus ceva lui Andrei, de mancare, de rontait, lucru care la fel, pe langa ideea frumoasa din mintea mea, avea nevoie si de actiune, sa fac ceva in sensul asta…Din pacate, ambele idei au ramas doar la stadiul de idei si mi-a parut tare rau. Cu atat mai mult cu cat m-am intalnit cu mamica lui Andrei, nu sus, pe sectie, pentru ca am iesit de acolo val vartej incat efectiv am uitat, preocupata cu controalele fetelor, ci jos in curtea spitalului, ea iesise sa-si ia o cafea. Evident ca am stat un pic de vorba si-mi relata ca Andrei bifase inca vreo 2 nopti la terapie intensiva, ca intre timp, in cele cateva seri de cand plecasem noi, Andrei fusese iar operat, a cata oara cred ca nici mama lui nu mai stia… Si iar imi parea rau ca nu pusesem in practica ce gandisem, dar mi-am promis ca daca tot este sa mai venim acolo inca o data, de data aceasta voi fi cu temele facute.

Si am revenit si vineri la control. Pe cat de putin am asteptat prima data la control, de ma minunam si ma foarte bucuram, pe atat de mult am asteptat acum sa vina doctorul. Trecuse peste o ora si niciun semn de dr. Ulmeanu la orizont. Grija mea la un moment dat era sa nu fi plecat, sa nu fi uitat de noi, pentru ca ne spusese ca va fi dupa garda de noapte si ma si gandeam cum el o fi in drum spre casa si noi stam aiurea si-l asteptam. Noroc cu d-na de la receptie, care a fost tare draguta, si a sunat de doua ori dupa el, o data pe sectie si o data pe mobil!! I-am multumit de foarte multe ori si ne-a zis ca doctorul va veni imediat.

Inainte de acest control, apropos de ceea ce vroiam sa pun in practica inca de miercuri, dar esuasem lamentabil, m-am asigurat ca am cateva produse sa-i ducem lui Andrei, si mai cu seama am stat in acea seara si am selectat din revistele Sarei, cateva pe care sa le ducem pe sectie. Selectia a durat ceva timp si de unde spuneam ca o sa duc cateva, de fapt acele “cateva” s-au transformat intr-o gramajoara considerabila de carti/reviste. Am ales atat carti de colorat, cu tot cu un set de creioane de colorat, un set mic ce-i drept, dar care, pentru start, am considerat ca ar trebui sa fie suficient, cat si reviste cu activitati, pentru copii cu varste intre 5-7 ani, cu povesti pe care mamicile le-ar putea citi peste zi sau inainte de somnic, reviste cu celebrele personaje Barbie, Mia si toata gasca din Star War. Cu alte cuvinte cate putin din fiecare, atat pentru fete, cat si pentru baieti. Am dus atat carticele, reviste care fusesera incepute de Sara si abandonate pe parcurs, cat si reviste complet noi, pe care inca nu avusesem timp sa le rezolvam. Ironic sau nu a fost ca atunci cand il asteptam pe dr. Ulmeanu sa vina sa ne vada, Sara a inceput sa scormoneasca prin aceasta gramajoara, si-a ales o carte de colorat si a si inceput sa coloreze, doar-doar sa treaca timpul mai repede si sa vina doctorul. Si chiar a functionat! Nu s-a apucat bine Sara sa coloreze, ca a si venit doctorul. Trebuia sa o pun la colorat de cum am intrat in sectia de Pediatrie 🙂 Cu alte cuvinte revistele astea chiar sunt mana cereasca si sincer nu-mi imaginez cum nimeni nu s-a gandit sa faca asta inaintea mea, si nu ma refer neaparat la pacientii care au fost acolo, care multi pleaca din spital si nu mai revin la control, si nu ma gandesc nici la managementul spitalului, care sa zicem ca are lucruri mai importante de bugetat decat reviste pentru copii – desi, hai sa fim seriosi, cat este o astfel de revista??, ci ma gandesc mai degraba la personalul direct de pe sectie, care stie situatia. Oare printre ei nu este nimeni parinte, sa gandeasca similar mie, sa aduca o revista, daca nu noua, una deja rezolvata de la copiii lor, dar care are macar niste imagini frumoase, niste personaje indragite de copii, niste povesti care pot fi citite? Sau daca nu sunt parinti, atunci cu siguranta vreun…”Avantaje” tot s-ar gasi cineva sa citeasca, de care s-ar putea apoi desprinde si sa o “arunce” acolo pe standul de pe hol. Adica nu pot sa accept ca pe nimeni nu a deranjat ca revistele alea erau din 2005!!! Chiar asa?? Chiar atat de insensibili suntem?? Sau poate o sa ziceti ca la cata suferinta e acolo, cui ii mai pasa de reviste?? Pe principiul tara arde si baba se piaptana…Dar tocmai, ca e atata suferinta, copiii acolo sunt tinuti ca-n carantina, nu au voie sa iasa afara si atunci nu ai tu o revista din secolul nostru, care sa le ofere un pic de bucurie?? Recunosc, sunt omul detaliilor, cu un detaliu m-ai castigat sau m-ai pierdut. Iar cu revistele alea din 2005 nu pot sa spun decat ca nivel mai mare al bataii de joc nu se putea pentru niste copii care stau acolo ca trebuie, si nu de drag.  Se vede ca eram pornita pe ei 🙂 si cum nimeni nu avea de gand sa faca ceva in sensul asta, am facut eu. Si nu scriu asta ca sa ma laud, ca la urma urmei nu am facut nimic spectaculos, dar mi se pare ca este un gest uman, simbolic si poate ca mine, vor mai face si alti parinti sau alte persoane din staf – in cazul in care citeste cineva avizat in sensul asta 🙂 Pe principiu puterea exemplului conteaza!

Dar, sa revenim la main topic, cu controlul: ne-a vazut doctorul si surprinzator a zis ca Sara e mai bine, deoarece la cum inca tusea, ma asteptam la inca o tura de control peste week-end, desi n-as fi vrut sa mai fac poteca pe acolo. A zis ca suntem bine, pe drumul cel bun si ca nu e nevoie sa mai revenim la control – Aleluia! Cu atat mai surprinzator si imbucurator a fost verdictul, deoarece realizasem ca antibioticul pe care i-l administrasem Sarei era intr-o forma mult prea diluata si asta din cauza farmacistei. Cand mi-a dat reteta pentru antibiotic doctorul mi-a spus ca in prospect nu se specifica exact modul de preparare, ca a avut aceasta discutie cu mai multe mamici, si ca cel mai bine ar fi sa intreb la farmacie, ca acolo personalul sigur ma va indruma corect. Zi si facut. Farmacista ne-a zis umpleti pana la gura flaconului, zis si facut. Solutia rezultata un pic cam diluata mi s-a parut mie, dar zic “Mai, asa trebuie sa fie, doar asa ne-a spus farmacista!” Intr-adevar prospectul, pe care il citisem inainte de a prepara solutia, era neclar, asa ca la spusele doctorului, am facut ca farmacista. Si cateva zile i-am dat din aceasta doza, diluata, si care imi statea pe creier, ca parca simteam ca ceva nu este in ordine. Asa ca am recitit prospectul, am studiat si pe net si concluzia: farmacista ne-a spus gresit modul de preparare. Si apoi eu ma intrebam, retoric, evident: cum sa faci o asemenea tampenie?? in job?? adica daca nu stii cum se prepara, mai bine ia-l pe “nu stiu” in brate si lasa ca ma descurc eu singura si aflu modul corect, decat sa-mi zici repede o informatie, cat sa scapi de mine, dar sa-mi spui o informatie total gresita!! Si cu totii stim ca nu ne jucam cu antibioticul!! De aceea dozele clare si numarul acela precis de zile. Acum ma gandeam numai sa nu-i fi facut Sarei mai mult rau cu doza asta diluata, de aceea nu mi-a venit sa cred ca doctorul a zis ca Sara e mai bine. Evident ca i-am spus si lui povestea cu farmacista si doza diluata, a zis ca nu e nimic foarte grav, dar sa continuu sa-i dau doza corecta inca un numar de zile.

Dupa ce am terminat cu controlul, am urcat pe sectie de pneumologie, sa facem ce ne propusesem: sa vedem daca mai este Andrei acolo sa ii lasam un pachetel si sa lasam revistele. Andrei era, apoape inevitabil, tot acolo. Mamica lui s-a bucurat foarte mult sa ne vada, mai ales pe Sara, prinsese drag de ea. I-am spus ca i-am adus ceva de papa lui Andrei si sa nu se supere pe noi, dar ca nu puteam sa venim la spital si sa nu trecem cu ceva simbolic, cat de cat. Intr-o punguta am pus cateva iaurturi, biscuiti si fructe. Nu era mare lucru, insa o masa, o gustarica ii putea pregati de aici, mai ales ca deja stiam ca lui Andrei ii plac foarte mult iaurturile, sau fructe cu biscuiti. In prima zi cat am stat cu Andrei in salon am fost socata sa aud asa, dintr-o data, un huruit de-ti sarea inima, ca sa vad, cand am ridicat privirea, ca mamica lui Andrei pasa biscuiti cu fructe nici mai mult nici mai putin cu un blender. Si desi la inceput poate m-am amuzat o secunda la ideea cam cum ar fi fost eu sa plec cu blenderul de acasa, de fapt, daca stai sa te gandesti un pic este trist si dezamagitor cam cate trebuie sa faca o mama pentru a se asigura ca puiul ei are parte de o masa corespunzatoare nevoilor lui…Un resou sub pat ar mai fi lipsit si imaginea ar fi fost tragi-comica…

Revenind la momentul in sine, dupa etapa cu punguta, am aflat ca Andrei nu fusese deloc bine, ca avusese o seara foarte grea dupa recenta operatie si ca in noaptea aceea mamica lui credea ca il pierde, drept urmare i-a aprins o lumanare, care a ars toata noaptea… Cuvintele mele erau de prisos si atunci si acum…Fara sa vreau, o secunda, m-am gandit, egoist, ce bine ca nu s-a intampat asta cat era si Sara in acel salon…Nu cred ca as fi avut cuvintele necesare sa explic asa ceva…Dar Andrei a depasit momentul, era bine si manca, asta fiind esential pentru el. Cum spunea mamica lui, Andrei e ca pisica, are 9 vieti. Si foarte bine, sa aiba suficiente resurse cat sa se recupereze!

Cat despre reviste, recunosc ca m-am gandit si la eventualul scenariu in care asistentele mi-ar fi ras in nas, mi-ar fi dat in cap cu revistele mele sau le-ar fi luat de ochii lumi si s-ar fi oprit in primul cos sau uitate pe vreun raft dosit. Dar tare m-am bucurat sa vad ca fix asistenta aia fitoasa, sa ne-ntelegem, tipa aia cea mai fitoasa si cea mai cu nasul pe sus, fix ea a scos revistele din punga si s-a dus glont catre “standul” lor de reviste si a insirat gramajoara pe cele cateva nivele. Nu am ramas indeajuns de mult timp acolo cat sa vad vreo reactie a vreunui pici, pot doar sa imi imaginez o astfel de secventa, dar cert e ca, daca macar un singur zambet voi aduce pe fata vreunui copil de acolo, ma declar, nu mutumita, ci total satisfacuta!

Am plecat de acolo cu sufletul plin deoarece eu cu Sara am fost complice si am facut o fapta buna, sau chiar doua, desi nu tine nimeni scorul aici. Si mai stiu ca astfel de fapte bune e bine sa le tii doar pentru sufletul tau, ca parca sunt mai pure asa, dar am ales sa impartasesc aici lucrurile astea pentru ca o prietena imi spunea cat de mult conteaza puterea exemplului. Asa ca, daca macar o singura persoana, care poate se “impiedica” pe net si da cu nasul de articolul meu – si mai are si rabdarea sa-l citeasca tot 🙂 -, aplica la randul sau povestea cu “puterea exemplului”, pot spune ca misiunea mea este completa!

Deci dragi mamici, va “provoc” sa faceti fapte bune! Mici, marunte, mari sau foarte mari, cum simtiti, daca simtiti! Va asigur ca sentimentul pe care il veti resimti este unul inaltator, care “merita toti banii”!

P.S. In loc de incheiere, daca cea de mai sus poate parea un pic patetica celor mai sceptici de fel, si dat fiind titlui acestui post, vreau sa mai adaug doar: bebe si-a revenit destul de repede si bine din raceala, Sara a mai tras vreo 3 saptamani cu tusea, dar acum sunt amandoua bine si … mami fericita!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s