De la bal fix la spital

Inca de la Iasi Sara ne-a bucurat cu o febra instalata subit, intr-o dupa-amiaza. Pana seara ii ardeau ochii, o luase cu frig si abia astepta sa doarma. Am zis ca poate de la oboseala, de la drumul lung etc. I-am dat repede Nurofen si pana dimineata a fost ca noua. Ne-am continuat activitatile de vacanta, toate bune si frumoase.

Cand am ajuns in Bucuresti iar febra. Seara avea un pic de febra, ii dadeam ceva, dimineata era bine. Si tot asa! A tot avut astfel de episoade niste zile, adica febra on again, off again, fara temperatura mare, fara alte simptome, fara nimic spectaculos, doar cat sa ne streseze si sa ne intrebam oare ce o fi? Dupa cateva zile a aparut si tusea in ecuatie. Si febra nu mai disparea, ba chiar se acutiza. Era clar ca trebuia sa o vada un doctor, in mod cert era o infectie ceva, plus ca febra aceasta de o saptamana deja, nu era normala.

Astfel ca intr-o seara tarziu, pe la 10:45, Sara si tati au plecat la doctor, la spital, la Grigore Alexandrescu. In jur de 12 noaptea tati m-a pus la curent: au ajuns, balamuc de lume la acea ora!, dar au intrat repede, in vreo 10 minute erau inauntru, Sara febra mare si in scurt timp era cu masca de oxigen pentru 1 ora deoarece saturatia oxigenului nu era in parametri optimi, ba chiar era in stare de insuficienta respiratorie!! Eu soc si groaza!! Cum sa stea 1 ora cu masca de oxigen?? Cum adica insuficienta respiratorie??? Copilul acasa era intr-o stare buna… Iar eu nu-mi reveneam din acest diagnostic foarte transant si dramatic: insuficienta respiratorie!! Adica daca o tineam acasa copilul nu putea respira cum trebuie?? Desi ea vizibil era foarte bine?! Adica ce se putea intampla?? Doamne Fereste sa te gandesti ca nu i se oxigena creierul cum trebuie! Pe principiul daca stai si analizezi o iei razna!

In fine, am trecut peste socul initial de 1 ora masca de oxigen si insuficienta respiratorie, ca sa urmeze socul al 2lea: copilul trebuie internat! Cand mi-a spus tati asta, eu din nou soc si groaza, de data asta X 10 amplificat!! Tati ma pusese in tema ca inca din discutia initiala cu doctorul, acesta mentionase si faza cu internatul, dar a zis ca mai intai sa stea copilul 1 h cu masca de oxigen si daca, dupa, parametri sunt ok poate pleca acasa linistita. Cum insa dupa ora cu pricina saturatia oxigenului era tot pe campii, firescul a fost sa o tina pe Sara acolo peste noapte. Cand am auzit verdictul am zis ca nu-i adevarat!! Cum sa ramana copilul internat peste noapte?? A plecat aproape just fine de acasa si trebuie internata in conditiile in care ne-am dus acolo si mai grav si cu febra 40 si dupa doza de soc de tratament nu a fost nevoie de nicio internare!??

Eu eram acasa cu bebe si toate aceste detalii ma chinuiau maxim: ca nu eram acolo, ca nu eram cu Sara, ca nu puteam sa o incurajez, sa o mangai etc etc. E drept ca tati a dus tot greul initial pentru ca Sara a facut destul de urat cand i-au pus branula pentru antibiotic, a facut la fel de urat si cand i-au dat niste pufuri de inhalat, nemaivorbind de cat de tare s-a speriat cand a auzit ca trebuie internata! Nu stiu daca stia exact ce inseamna aceasta notiune, dar a aflat-o in scurt timp…Sa-i spui unui copil destul de mic ca trebuie sa doarma in spital, asa dintr-o data, e destul de complicat…Cu atat mai mult cand toate astea se intamplau dupa ora 1 noaptea cand deja era chiauna de oboseala si de socul initial de masca, branula, doctori, spital.

Si uite asa, pe la ora 1.30 noaptea copilul meu minunat se indrepta catre sectia de pneumologie, catre salon…In salon alt moment foarte dificil: pe toata sectia erau doar doua saloane libere, unul cu un bebelus, si altul cu un baiat cu probleme foarte grave, care nu mergea, nu vorbea si foarte multe alte complicatii. Dat fiind ca si acasa Sara este satula de plansul lui bebe, si bebe inca este cuminte, dar ca orice bebe, mai si plange, tati s-a gandit ca cea mai buna solutie ar fi in salon cu baiatul cu probleme, pentru ca macar el era mare si nu se trezea noaptea sa planga, sa o trezeasca si pe Sara si sa fie si asta inca un motiv de stres. Ma gandeam numai cum o fi fost pentru sufletelul ei mic sa se duca asa in miez de noapte intr-un loc necunoscut sa doarma, intr-un spital… Eu, ca mama, ma gandeam apoi ca Sara era in fusta scurta, total nepotrivit pentru a dormi intr-un pat strain de spital. Daca am fi stiut din vreme ii puneam schimburi la ea, sau ii puneam colanti pe ea. Dar pentru ca avea febra am imbracat-o cat mai aerisit.

Eu acasa stresata toata de cum o fi fost situatia, de cum s-au dus ei in miez de noapte peste oamenii aia in salon…Care, logic, dormeau la ora aceea, si dintr-o data, hop-top, venim si noi…Dar in aceasta situatie total neconfortabila, mare noroc a fost ca Sara a adormit instantaneu si ca a dormit toata noaptea dusa. Si ca nu s-a trezit cand la scurt timp dupa ce Sara s-a “cazat”, baiatul a avut o criza, cu tuse, cu niste gemete si cu sunete grave ale unei persoane suferinde, de tati era ingrozit si mai ales se intreba oare ce-o sa zica Sara dimineata cand o sa-l vada mai bine pe baiat. Nu vreau sa par ipocrita si absurda, stiu ca in lume sunt o multime de cazuri foarte grave cu copii, insa recunosc, Sara nu a fost expusa acestui mediu, pur si simplu, nu ca am fi evitat, dar nici nu am provocat astfel de intalniri. De aceea tati era foarte justificat in a se intreba oare ce o sa zica Sara si cum o sa reactioneze cand o sa il vada mai bine pe baiat dimineata. Si cand la ora 2 noaptea imi spunea ce criza a facut baiatul si cum ca ii e teama sa n-o trezeasca pe Sara…eu…ce puteam sa mai zic / sa mai fac, de acasa, decat sa ma stresez si mai tare…

M-am culcat spre 3 noaptea si eu, chinuita de gandul ca al meu copil minunt este cum este si, mai ales, este unde este…Si cu un sentiment de vina ca eu dormeam acasa, in patul meu confortabil si ea / ei in spital. Cu toate astea am dormit destul de bine pana pe la 8 cand fiica mea cea mica a dat trezirea. Primul lucru a fost sa ma reped la telefon sa vad daca sunt vesti de la ei. Se trezisera, Sara dormise bine toata noaptea, cu masca de oxigen pe fata si fara sa se trezeasca de la criza colegului de camera. Tati dormise pe hol, pe un scaun fara spatar, sprijinit de perete, ca bodyguarzii, glumea el ulterior. Dormise cat si cum putuse, dat fiind contextul. Desi Sara avea pat de adult si tati ar fi putut dormi bine mersi cu ea in pat, a considerat ca la ora 2 noaptea era deja prea multa agitatie sa se mai bage si el cu copilul in pat si ca mai bine sta pe hol, sa ii lase pe ceilalti sa respire. Probabil ca daca internarea ar fi avut loc la o ora mai rezonabila, cat sa nu simti ca invadezi spatiul altcuiva, ar fi dormit si el cu Sara, cum faceau de altfel toti parintii de acolo.

De dimineata am stabilit ca voi merge si eu la spital, doar un pic de timp imi trebuia sa ma organizez cu bebe, cu chemat bunica sa stea cu copilul, cu pregatit papa bebe, ca apoi sa ma gandesc ca de fapt trebuie sa ii pregatesc si Sarei de mancare, cu atat mai mult ca trebuia sa manance fara sare pentru ca lua si cortizon. Toate aceste proceduri: programul cu bebe de dimineata, pregatit de mancare, pus la pachet, luat de acasa cele necesare pentru Sara, au durat mai mult decat m-as fi asteptat si decat as fi vrut. As fi vrut sa ma teleportez langa ea, si cu toate la mine rezolvate ca prin inelul Arabelei, dar din pacate logic ca nu se putea. Cert e ca am plecat de acasa spre spital in jur de ora 12, si de la ora 9 tot eram in pregatiri, deci tarziu, foarte tarziu. Tarziu pentru mine, pentru ca, vorba aceea, ei nu plecau nicaieri de acolo, din pacate, si nici nu erau cu ochii pe ceas, dar eu nu eram multumita de mine, as fi vrut sa fi fost mai expeditiva,  dar cu bebe in picioarele mele si eu capiata, efectiv, atata am putut.

Pentru bebe aveam in plan si deja cumparat de cu o zi inainte sa-i pregatesc somon la cuptor, cu piure de legume, una dintre mancarurile ei preferate si cum stiam ca fara sare, asa cum ii pregatesc lui bebe, este chiar foarte gustos acest somon, am zis ca-i pun si Sarei la fel, cu piure de cartofi si broccoli, Sara fiind fan broccoli. Si cand puneam pachetelul ma gandeam eu cu mine oare cum o fi sa ma duc cu somonul meu la spitalul de stat de copii, cand somon si spital de stat par a fi doua notiuni diametral opuse. Intelegeam sa ma duc cu somon la un spital privat, ar fi fost din acelasi film. Adica faceam eu cu mine haz de necaz si ma gandeam cat de ciudata era situatia. Nu mai spun ca eu nu sunt adepta caserolelor si acum, cand dintr-o data aveam nevoie de caserole, ia caserole de unde nu-s! Asa ca i-am zis mamei mele sa-mi aduca vreo caserola, vreun recipient ceva, si nu mare mi-a fost surpriza sa vad ca mama mi-a adus o caserola pe care scria “Hristos a Inviat!” Fusese Paste in ea, de la Biserica si era, Slava Domnului, din 2016! Astfel ca somonul meu fix in caserola cu Paste Fericit l-am dus la spital, m-am adaptat situatiei din mers. Evident ca nu am scapat de supa din borcan, pentru ca, sa fim sinceri, borcanul in aceste situatii este sfant! Ba chiar aveam 2 borcane la mine: unul cu supa, altul cu traditionalul compot. Asa ca am realizat ca plecam catre Sara destul de incarcata: un rucsac plin cu haine de schimb, prosop, halat, jucarii si multe carti de desenat, colorat, povesti si o geanta mare cu creioane, carioci, doar-doar de o trece timpul mai repede, si cu o punga mare si grea cu mancare gatita, de rontait, fructe si vesela de rigoare, pentru ca acolo nu ai nimic, nu ti se da nimic, ba chiar constatam in dimineata urmatoare ca de mancare si de baut ti se da doar daca ai in ce sa-ti dea, in ce sa-ti puna.

Si am ajuns si la spital. Cu tati vorbisem la telefon ca sun si vine sa ma ia de la intrare, ca sa nu stam cu explicatii pe unde s-o iau sa ajung la ei, am zis ca e mai eficient asa. Cand mai aveam putin sa ajung, sun, sun, tati nu raspundea deloc, asa ca urmatorul pas firesc: discutia cu bodyguardul de la intrare, care e drept ca le stie pe toate. Aveam 2 variante: fie la pneumologie, ceea ce era logic, sau aripa X, unde si acolo ar fi putut fi internata. Apuc spre prima varianta, cea cu pneumologia si cand eram pe-aproape, suna si tati inapoi, eram pe drumul cel bun. El ma intreaba :”Vrei sa vin sa te iau de jos sau urci tu la etajul 4?”, la care Sara imediat pe fundal: “Sa urce mami, nu vreau sa te duci sa o iei de jos” – traducerea fiind evidenta: “Sa urce mami, nu vreau sa pleci o secunda de langa mine si sa ma lasi singura aici!”

Asa ca am urcat eu singura. Oricum deslusisem itele spitalului, ce mai conta sa urc singura sau cu tati in lift? Intru in aripa spitalului, la parter un bodyguard, evident: “Unde mergeti? La cine mergeti?” Ii raspund amabila si el ferm si incantat de rolul de putere imi spune: “Mergeti!” Fara sa vreau m-am gandit ca in mod cert nu are habar cine este X-ulica, dintr-un noian de alti 100 X-ulesti, si ca intrebarea lui nu avea niciun fond, nicio relevanta, dar daca omul se simtea important, cine eram eu sa nu-i dau Cezarului ce-i al Cezarului??

Si deci am urcat. La etajul 4. Cu un lift vechi si foarte mic, de a trebuit sa-mi lipesc rucsacul de peretii firavi ai liftului. Evident ca nici nu mai conta acest aspect, doar sa ma duca pana la 4 si atat! La intrarea in salon o lista cu indicatii, orar de vizita etc si subliniat: “Sunati o singura data!” Am sunat. O singura data! A venit o asistenta si mi-a deschis. Am zis la cine merg si de cum am intrat in capatul culoarului am si zarit minunea mare a lu’ mami, statea pe hol cu tati, in salon atmosfera era prea apasatoare. Sara a venit voioasa spre mine si ne-am imbratisat. Comoara mea era vesela si tonica, ai fi putut o secunda sa te intrebi oare ce cauta in spital?? Dar apoi vedeai branula si …nu mai ziceai nimic…

Am vorbit un pic cu tati pe hol si apoi am intrat in salon. Am intrat mai mult sa las ce aveam pentru Sara ca deja atarnau prea greu pentru mine. In salon am salutat si l-am vazut pe baiatul despre care tati imi povestise. Intr-o secunda mi-am dat seama ca era intr-o stare foarte grava, pe langa cea din nastere, se adauga si cea de moment. Dar acum toata atentia se concentra asupra Sarei. Am sarit cu mancarea, n-am avut succes, Sara deja mancase niste prostioare, singurele disponibile la chioscul spitalului. Noroc totusi ca nu ma insirasem cu borcanele prin pat pe acolo, deoarece in scurt timp a venit o asistenta care i-a pus Sarei ceva in branula, doza de cortizon cred ca fusese. Ca sa elimin un stres din capul meu am schimbat-o pe Sara din fusta scurta in colanti 3/4. Apoi i-am scos tolba de carti si carioci, pentru ca desenatul este ceva ce-i place Sarei foarte mult si am zis sa o scot din starea de spital si sa o transpun in ceva ce o incanta si se simte confortabil. Evident ca Pipi, iepurasul, era la datorie, este jucaria ei de cand era bebe, si care o insoteste aproape peste tot, este jucaria ei de nani si de confort si de care Sara nu s-a despartit prea multe nopti, decat in cazuri extreme, ca cel de fata, sau cand l-am uitat acasa, intr-un bagaj uitat in spatele usii.

Cat a desenat Sara eu si cu mamica baiatului am inceput sa vorbim, mai mult doamna simtea nevoia sa povesteasca, iar eu am ascultat-0 (tati deja plecase). Si doamna a inceput sa povesteasca chestii grele de tot: in cateva minute ma pusese la curent cu toate cazurile tragice din spital si din familia dansei. Atatea nenorociri la un loc nu auzisem demult si cu greu m-am abtinut sa nu plang. Sotul imi spusese ca baiatul este mare, 8-9 ani, astfel ca nu mare, ci foarte mare a fost socul sa aflu de la mama lui ca de fapt el urma sa implineasca 17 ani…Pe baiat il cheama Andrei si s-a nascut cu probleme. Din cauza doctorului care urma sa asiste la nastere, care, conform spuselor mamicii, atunci cand ea era intr-un travaliu deja lung si chinuitor, doctorul i-a spus ca e prea devreme pentru nastere si ca el se duce sa se culce… Astfel ca Andrei s-a nascut cu paraplegie…Cu greu imi stapaneam lacrimile cand mamica lui imi povestea toate aceste lucruri si, dat fiind ca Sara era si ea acolo, tare as fi vrut sa o opresc pe doamna din a mai relata aceste lucruri, dar cumva pentru doamna aceste detalii erau ca un fel de catharsis. Fara sa vreau m-am gandit ca de 17 ani Andrei se chinuie si lupta pentru fiecare moment din viata lui, la fel ca si mama lui. Recunosc ca doamna m-a impresionat, o femeie foarte puternica, foarte devotata, foarte iubitoare si foarte buna. Era foarte buna si cu Sara, se purta foarte frumos si cu ea, cu atat mai mult am apreciat ca a avut un pic grija de ea dimineata, cand Sara mea dormea si ea chircita in pat, de frig, iar mamica lui Andrei a invelit-o cu cearceaful. Se vedea pe ea ca e mamoasa, ca are suflet bun, ba chiar am aflat ca era de meserie asistenta – cred eu ca urmare a atator probleme cu Andrei – astfel, ca atunci cand a venit asistenta sa-i mai puna Sarei ceva in recipientul care facea oxigen, recipient fixat undeva sus pe perete, la care ar fi trebuit eu sa ma urc, ca asistenta nu se deranja, doamna a sarit imediat, s-a urcat ea si in doua secunde a si mesterit pe acolo, pentru ca stia exact ce are de facut, pentru ea procedura respectiva era piece of cake, iar eu eram totally puzzled.

Evident ca in scurt timp am realizat ca timpul se scurge altfel in spital. Are alte legi ale firii, se scurge cu incetinitorul…Acasa nu stiu cum sa fac mai multe si mai repede si parca timpul zboara efectiv, acolo as fi vrut sa simt acelasi lucru, sa se faca mai repede “maine” si sa plecam acasa, dar ma uitam la ceas si parca limbile erau lipite de cadran si nu se mai miscau…Drept urmare dupa ce am desenat, am zis sa iesim un pic pe hol, cica sa ne aerisim un pic (afara nu aveam voie). Desi este un spital de copii, nu este niciun item kids related pe toata sectia. A, ba sa nu mint, erau niste imagini cu desene, ceva frumos pentru copii, lipite in dreptul fiecarui salon, care imagini erau 3D – stiu, deja era ceva stelar pentru un spital. Si cum aveam timp…ne-am plimbat pe la toate saloanele si ne-am uitat la imaginile acelea 3D, sa vedem cum se misca. Singurul (mare) minus era ca acele imagini erau acum toate verzi…cu siguranta candva fusesera frumos colorate, dar intre timp se decolorasera de la soare. Ca sa nu mai spun ca apoi Sara avea o problema ca fix salonul ei nu avea nicio imagine, probabil cazuse si oricum, cine si de ce s-ar fi deranjat s-o schimbe, nu?…

Dupa ce am facut tura prin toata sectia, ne-am asezat la o masa de pe hol care avea si 2 scaune. Nu era pentru copii, ba chiar mi-era teama sa nu suparam pe cineva ca ne permitem sa stam acolo, cu atat mai mult eu, care stateam cu scaunul fix perpendicular pe culoar, cat sa incomodez (indeajuns) circulatia pe acolo. Evident ca scaunul l-am tras sub masa cat de tare am putut, doar-doar de oi trece neobservata de asistentele din tura. Surprinzator, dar imbucurator, n-am deranjat pe nimeni ca stateam acolo. Langa masa era ca un fel de stand, unde sporadic se zareau cateva reviste. Reviste nici mai mult nici mai putin din…2005…reviste de muzica gen Popcorn. Si desi erau din secolul trecut, in lipsa de altceva, in surplus de prea mult timp, am luat si eu si Sara cateva reviste si le-am frunzarit. Evident ca m-am amuzat sa gasesc articole despre formatii care nu mai exista de niste ani buni, cu asa zise vedete despre care ma intrebam oare cine or fi, ca vedete sigur n-au ajuns. Si ca sa treaca timpul am fi facut orice, inclusiv o integrama care era intr-o astfel de revista antica. Integrama avea cateva cuvinte rezolvate si Sara, fiind incantata ca integrama avea forma unei inimioare, a zis sa rezolvam si noi din cerinte. Eu nu sunt fan integrame, asa ca trebuie sa recunosc ca mi-a fost destul de greu cu integrama, ba chiar mi se parea una deloc usurica pentru genul acela de revista, drept urmare doar vreo 5-6 cuvinte am gasit din cate cerinte mai erau de rezolvat. Dar am zis sa mai lasam si pe altii sa “se distreze” cu integrama, sa isi consume si altii din prea multul timp din spital cu gasirea de solutii la integrama inimioara si ma amuzam la perspectiva unei integrame rezolvate complet cu vreo 5-6 scrisuri diferite.

Pe hol am stat destul de mult, vreo ora, dat fiind oferta limitata, aproape inexistenta a things to do there. La inceput mi-a placut ca era aer conditionat, dar apoi, dintr-o data am zis sa intram, tocmai, sa nu stam prea mult in aer conditionat. Deja se insera. Cu tati discutia initiala era ca eu vin sa stau cu Sara peste zi si ca peste noapte vine sa stea tot el, vroia sa fie taticul erou si eu sa dorm “in puf”, adica acasa, dar eu din start m-am dus cu gandul ca stau cu Sara si ziua si peste noapte. In plus am intrebat-o si pe Sara cu cine vrea sa doarma peste noapte si ea m-a intrebat: “Mami, dar daca ramai tu, dormi cu mine in pat? Asa cum doarme mamica lui Andrei?” Cand a auzit ca i-am spus: “Da, mami, sigur ca dorm cu tine in pat!” atunci a vrut varinta “mami peste noapte”, asa ca l-am lasat pe tati de data aceasta “in puf”, acasa.

Si apropo de “puf”, tratamentul Sarei includea, pe langa antibiotic si cortizon, si pufuri: Ventolin si Flixotide, pe care le-a luat cu maaaree talente de la una dintre asistentele dragute de acolo – verdict dat de mamica lui Andrei. Era cu Andrei in spital de o luna, evident ca stia mersul lucrurilor, pulsul actiunii, fiecare doctor, fiecare asistenta, cu bunele si cu relele fiecaruia. Era de o luna in spital si mai avea in fata de stat inca o luna…Si femeia era tonica, cu toate tiglele pe casa, cum s-ar spune, mare minune la cate indurase…Si il pupacea pe Andrei si il alinta si ma gandeam ce puternica este aceasta femeie…Mi-a povestit un pic din viata ei si la foarte putin timp dupa ce abia ajunsesem in salon la Sara, mi-a aratat poze cu ceilalti doi copii ai ei, mari si frumosi si sanatosi, ba chiar poze de la nunta unuia dintre copii. Doamna stia sa jongleze cu spitale, judetene si bucurestene, cu nunti, cu inmormantari, cu renovari de case, cu epilat la spital in dusul cu scurgerea infundata, cu terapie intensiva si unghii facute. Era o poezie doamna aceasta, mamica lui Andrei, si scriu despre ea pentru ca, asa cum va spuneam deja, m-a impresionat cat de tare era si cat de umana era in aceasi timp. O indragisem instantaneu pentru ca se purtase frumos cu Sara intr-o situatie de maxim de stres si pentru ca vorbea frumos cu ea si ii spunea sa nu se sperie de Andrei, chiar daca mai geme de durere. Ba chiar spunea incantata ca Andrei a ras la Sara, lucru care nu se mai intamplase de foarte mult timp, Andrei sa rada…

Apropo de mancare, de meniul detaliat mai sus, Sara a mancat putin la inceput, din putinul pe care i-l adusesem – pentru ca banuiam ca nu va manca foarte mult, si acolo si fara sare… Dar m-am bucurat ca pana la urma, adica in vreo 3 etape, a mancat tot somonul meu de care atata ma amuzasem si legumele, a mancat / baut si din compot, iar de supa nu s-a atins nimeni, ba chiar am venit cu ea inapoi acasa, pentru matza si asta pentru ca o tinusem afara, altfel o lasam acolo, cuiva, probabil lui Andrei.

Si deci ma pregateam pentru o noapte in spital cu Sara. Inainte de ora 8 (20.00) intrasem in salon si Sara s-a intins in pat. Fata de perna a ei arata absolut ingrozitor, prima data am crezut ca este doar perna, goala, si cumva imi explicam de ce arata atat de murdara, ca apoi sa-mi dau seama ca de fapt aceea era chiar o fata de perna, care speram ca doar arata a murdar si nu ca ar fi fost murdara de drept. Oricum nu mai conta, deja dormise o noapte pe chestia aia, numai ca, mai mult pentru my piece of mind, i-am pus Sarei pe perna fusta ei, macar sa doarma pe ceva al ei si cat de cat curat. Si peste zi Sara a mai stat intinsa, nu de somn, sau de drag, dar cat sa stea cu masca de oxigen pe fata.

Acum, ca era deja seara, in lipsa de prea multe activitati, Sara s-a intins si aproape imediat a si adormit. Se vedea pe ea ca era slabita si obosita si atunci chiar m-am bucurat ca a adormit asa de devreme. La urma urmei ce naiba sa faci intr-un spital?? Mai bine dormi, te odihnesti, te refaci si trece timpul cu folos! Nu dupa mult timp, bucuria mea a fost spulperata, a venit o asistenta cu verdictul: “Trebuie sa va mutam in alt salon!” Eu socata, de ce trebuie sa ne mute in alt salon??? Pentru ca venea un caz la fel de grav ca al lui Andrei si pentru ca vroiau sa le comaseze in acelasi salon. Ok, minunat! Nu m-ar fi deranjat atat de tare mutarea daca Sara nu dormea, pentru ca numai sa o trezesc sa ne trambalam in alt salon nu-mi venea sa fac.

Dar evident, am facut-o. Nu aveam incotro. Si-mi spune asistenta ca ne muta in salonul nr. X, cu bebe Y ca partener de suferinta. Pe sectie erau ca pacienti mai multi copii mari, dar erau si vreo 3 bebelusi. Cand am auzit de varianta bebe in camera cu Sara, varianta pe care am vrut sa o evitam inca de la inceput, am zis ca nu se poate, ca va plange bebe mult si nu este ok pentru Sara. In secunda urmatoare asistenta in mod cert a zis ca-s dusa cu pluta, dovada raspunsul, logic de altfel al ei: “Pai este un copil, e normal sa planga” Nici eu nu m-am lasat si am zis sa-i expic un pic, de unde “absurditatea” mea de a nu vrea sa stau in salon cu un bebe care urla: “Stiti, avem si acasa o bebelusa, care plange uneori destul de mult, astfel ca Sara nu mai suporta plansul de bebe”. Asa ca am rugat-o sa-mi dea alta varianta pentru aceasta mutare subita, la care ea mi-a dat o replica ce m-a lasat fara cuvinte: “Atunci va mut in salonul cu pat 3/4”. Eu, totally puzzled, in mintea mea “WTF means pat 3/4”??? Evident ca am intrebat si cu voce tare acest lucru (mai putin partea cu “WTF”), pe principiul ma scuzati ca nu stiu slang-ul de spital!, dar asta e, e prima data cand suntem intr-un spital si imi doresc sa fie si ultima, asa ca nu stiu si nici nu vreau sa stiu denumiri si abrevieri ale obiectelor spitalicesti! Ca sa aflu ulterior ca acest pat 3/4 era un pat mai de bebe, de copilas, comparativ cu patul ei din salonul din care trebuia sa plecam, care era pat de adult.

In patul de adult dormeau atat pacientul, copilul, cat si adultul, insotitorul copilului. Ei, la noi aceasta regula nu s-ar mai fi aplicat, patul Sarei urmand sa fie unul mic. Deci trebuia sa aleg intre a dormi si eu cu Sara sau nu. Sa aleg intre plansete si pat mare, egal stres pentru Sara, sau pat mic si liniste si Sara zen? Evident ca am ales a doua varianta, cea in care sa-i fie Sarei cel mai bine, ca la urma urmei asta era cel mai important. Eu ca nu dormeam o noapte, zic nu-i nimic, ma gandesc ca sunt in club si that’s it!

Asa ca m-am dus sa vad patul si mai ales vecinul de salon. Patul ok, nu era de bebe, adica Sara avea loc sa doarma, fara prea mult lafait. Vecinul un baiat mare, de vreo 9-10 ani, si aparenti si reali, vioi si vivace, care nu avea nici macar vreo branula ceva, astfel ca intrebarea mea a fost destul de fireasca si anume cum de e in spital si nu afara, cu baietii la fotbal. Dar, din pacate, si Darius, caci acesta era numele baiatului din noul salon, avea probleme foarte grave: nu putea face efort, de aceea ura fotbalul – o reactie, de altfel, cred foarte intemeiata in cazul lui, din senin se putea sufoca si invineti la fata, mama lui avand acasa o butelie cu oxigen, mereu gata de interventie pentru orice situatie critica. De asemenea, am fost foarte surprinsa sa aflu ca Darius nu mergea la scoala, nu ca nu mergea acum, ca era in vacanta, ci pur si simplu nu mergea la scoala, fiind scolit la domiciliu. Si cireasa de pe tortul cu povesti ale lui Darius era ca el venise in spital pentru a-si face analize si pentru a-si intocmi un dosar in vederea beneficierii de un transplant de plamani. Intreband care este rata de asteptare: cateva luni, jumatate de an, mamica lui mi-a spus, aproape resemnata: “cateva luni, juma’ de an, 1 an, 2 ani, 4 ani…” Deci ce poti sa mai spui dupa asa probleme?? Nimic…ba chiar realizezi ca desi copilul tau are pneumonie si e pe tratament, practic nu are nimic…Si ii multumesti inca o data lui Dumnezeu pentru asta si te rogi ca toti copiii sa fie sanatosi!

Mamica lui Darius m-a intrebat daca suntem din Bucuresti, si parca mai ca mi-era jena sa-i spun ca da. Se vedea pe ea ca era big deal sa fii din Bucuresti, probabil se gandea ce bine e sa ai spitalul acesta in oras si sa nu mai bati drum cale de cateva ore, pret de niste orase bune pentru a putea sa-si faca analizele corespunzatoare. Am uitat de unde erau ei…nici Andrei nu era din Bucuresti, era parca de prin partile Ploiestului, apoi cazul urgent, similar cu cel al lui Andrei era din Rosiori. Pacientul era o fetita micuta, pana in 4 ani, mamica mai ca nu plangea cand am vorbit un pic cu ea, spunandu-mi cum s-a dus ea cu copilul la doctor si de acolo au trimis-o cu ambulanta de urgenta la Bucuresti. Femeia era inca in stare de soc ca plecase fara telefon, fara bani, fara schimburi pentru copil, fara sa anunte copilul de acasa, singur! (si tot mic) ca mami cu surioara sunt in spital in Bucuresti. Si terorizata de cum ii spune ea asa ceva sotului din Italia?? M-a intrebat cu lacrimi in ochi daca am minute sa-i dau telefonul sa dea bip sa fie sunata si sa anunte unde este…Cand am auzit de “bip” m-am intors o suta de ani in timp, pe vremea studentiei poate, cand intre prieteni ne mai dadeam diverse combinatii de bip-uri cu diverse semnificatii. I-am dat telefonul si i-am spus sa sune, nu bip, nu combinatii, sa sune si sa vorbeasca normal cu cine are de vorbit. Peste niste zeci de minute pe telefonul meu a sunat un numar de Italia si cum eu n-am neamuri in Italia, i-am dus telefonul doamnei, banuind ca sotul din Italia suna pentru un raport complet. Si nici nu eram colega de salon a doamnei, eram in alt salon, dar nu m-a deranjat cu nimic sa ma plimb prin saloane pentru o fapta buna. Dupa ce a vorbit cu sotul, doamna era plansa toata…din pacate multe familii sunt despartite si le e greu, sotul cu Italia, sper ca nu cu capsunile, doamna acasa cu copiii si cu puii de clocitoare! – daca peretii spitalului ar avea gura sa spuna cate povesti se deruleaza acolo…

Dar sa revin la Sara si la mutarea din salon. Sara mea adormita, ma duc sa o trezesc. O mangai usor, niciun semn, mai incerc de cateva ori, nimic, incep sa o misc usor, nicio miscare din partea ei, Sara dormea dusa. Evident ca in secunda urmatoare m-am gandit: of, tati, unde esti sa o fi luat-o in brate si s-o muti in celalalt salon….Dar in lipsa de tati la fata locului, am pus eu in practica gandul de mai sus, astfel ca nici nu mai stiu exact cum am ridicat-o usor, am luat-o in brate pe Sara – 6 ani, jumatate, deci nu mai e chiar ca un fulg – pe jumatate treaza/adormita si am mutat-o in celalalt salon. Ma gandeam apoi ce bine ca era fix salonul vecin, ca daca era in capatul celalalt al sectiei si ar fi trebuit s-o car in brate tot holul atunci chiar cred ca as fi avut o problema. Cand am plecat cu Sara in brate, masca de oxigen o luasem, o pusesem bine, numai ca am uitat si de firul prin care aceasta masca se alimenta, astfel ca eram cu Sara in brate, cu jumatate de drum facut, cand simt ca m-am agatat de ceva. Cand ma uit, firul de la masca de oxigen era cazut pe jos si prins in usa salonului de unde ne mutam. Asa ca m-am intors, cu Sara in brate, sa iau si firul de pe jos, noroc ca era acolo mamica lui Andrei si am rugat-o pe ea sa ma ajute.

Am ajuns in noul salon, am intins-o pe Sara pe pat, ea era semi treaza, asa ca am banuit ca a realizat schimbarea. Si de dimineata ma intreaba: “Mami, dar eu aseara nu m-am culcat in alt salon, cel cu Andrei? Cum de azi dimineata m-am trezit aici, cu Darius?” Am intrebat-o daca nu-si mai aminteste cand am luat-o in brate si am mutat-o si ea senina mi-a spus ca nu, probabil ca oboseala batuse cele 2 secunde de trezire.

Deci dupa ce am instalat-o pe Sara in noul salon, a adormit la loc si la fel de profund, eu fiind la fel de happy ca doarme si mai ales ca schimbarea asta nu i-a stricat somnul. Daca Sara dormea si inca era devreme, eu eram in ture cand la Andrei in salon, cand la noi. A venit vorba pe rand de somnul meu, sau mai bine zis de lipsa lui din moment ce am ales patul 3/4. Mama lui Andrei ma felicita ca nu am ales salonul cu bebe ca stia ea ca bebe plange tare si mult, dar era ingrijorata ca eu nu am loc sa dorm cu Sara. Zic “asta e, imi asum!” Aceeasi discutie si in noul salon, discutie la care eu ma dadeam viteaza si spuneam: “ei, asta e, n-o sa dorm, nu-i mare lucru”. Ma gandeam ca o sa ma uit la televizor pana tarziu, ca o sa stau pe telefon, ca vorba aia, aveam de toate pe telefon, si minute si net, ceea ce era o raritate printre pacienti, si ca, culmea, o sa mai citesc alte 2 numere din revistele din 2005, care oricum nu ma interesau, dar anyway, orice ca sa treaca timpul. La care Darius imi spune franc: “Da puteti sa dormiti pe scaune” – Fiecare pat avea aferent si un tamburel, pe care statea insotitorul la capul copilului sau pentru vreun posibil invitat, astfel ca, dupa spusele lui Darius, ar fi trebuit sa dorm pe 2 scaunele. Mi s-a parut tare simpatic ca vrea sa ma ajute, sa imi ofere o solutie, dar i-am spus ca desi nu sunt foarte inalta, totusi pe 2 scaune nu am cum sa dorm, ca e prea putin spatiu sa ma pot intinde. Dar Darius si mai candid mi-a spus:”Pai aveti 3 scaune, nu 2, vedeti ca mai este unul sub pat” Deja simteam ca-l apucasem pe Dumnezeu de un picior…3 scaune, waw, deja era un confort mult prea sporit raportat la situatia initiala de no sleep at all.

Acesta a fost avantajul unui pat mic in salon, faptul ca era mai mult spatiu liber, mai mult spatiu de manevra, un scaun in plus siiii….posibilitatea de a-ti face un pat din 3 scaune. (in celalalt salon nu aveai unde sa mai arunci un ac de la cele 2 paturi mari de adult, dar aici am avut spatiu sa ma lafai intr-un pat din scaune). Desi eu o tot tineam sus si tare ca nu voi dormi, am zis totusi sa insir acele 3 scaune, nu de alta, dar sa nu incep sa scartai si sa harai cand deja toata lumea dormea in salon. Asa ca imi pregatisem conditiile de 5 stele, dar inca ne uitam la televizor. Cu totii, mai putin Sara, care dormea. Apoi rand pe rand s-au culcat si ceilalti si apoi am ramas stapana pe telecomanda. Aveam la ce sa ma uit la tv, erau filme interesante, seriale politiste la care de fel ma uit acasa, dar acasa stau relaxata pe canapea, si nu cu dureri de spate pe un tamburel. Asa ca in curand varianta televizor a sucombat. Am trecut la ceva “si mai interesant”, la revistele relicve. Dar cat puteam sa citesc despre formatiile desfintate din 2005?? Am studiat tot Fb si tot Instagram-ul, m-am chat-uit cu cateva prietene, si tot devreme era, nici ora 1 noaptea…Cand eu acasa de cele mai multe ori la ora 2 noaptea sunt activa. Dar am zis sa ma intind, sa testez salteaua mea geniala. M-am sucit, m-am invartit, la ora 3 si un pic cand Sara mi-a cerut apa, intr-o secunda i-am raspuns si m-am executat, ai fi zis ca atunci ma intinsesem. Dar nu am putut sa adorm, ar fi fost culmea daca puteam! :-), astfel ca dupa apa, a urmat o sesiune de pis la baie si abia dupa, pe la 3.30 am reusit si eu sa adorm. Nu pentru mult timp, ca inainte de ora 6 a intrat asistenta sa-i dea antibiotic Sarei, eu sarind la primul scartait de clanta. Asistenta contrariata ca n-am cerut si eu o perna la fete…in gandul meu: da, exact o perna imi lipsea la settingul meu de 3 scaune…adica mai conta o perna?? evident ca nu! Si apropo de perna, cand ne-am mutat in salon cu Darius, mi-a sarit in ochi fata de perna: era cu Hello Kitty si frumos colorata. Adica fata de cealalta care era de prin perioada interbelica, asta era chiar de copii, noua si colorata si curata – adica wowwww!

Prima asistenta i-a dat antibiotic, i l-a pus in branula, in 5 sec a terminat operatiunea, Sara nici n-a simtit, dormind in continuare, adica din beneficiile unei branule. Peste inca vreo 5-10 min intra o alta asistenta, sa-i dea Sarei pufurile. Eu i-am spus ca a facut urat si ca nu vrea si nu-i place sa le ia, intreband-o daca trebuie sa o trezim sau poate si este ok sa-i faca procedura si in somn. Ea a zis ca da, putem sa-i facem in somn si i-a pus inhaler-ul pe fata, dar evident ca Sara, in secunda urmatoare s-a trezit speriata. Si apoi inevitabil discutia cu “mami, trebuie sa luam pufurile, stiu ca nu-ti plac, dar trebuie sa le iei sa te faci bine”, si Sara, invariabil, la absolut tot ce-i ziceam, imi raspundea: “dar, nu-mi place (procedura), miros foarte urat…”(pufurile). Discutie de ora 6 dimineata…Am avut un schimb de mai multe replici, am tot incercat sa o conving si nu a fost chip. Asistenta a incercat de cateva ori sa ii dea, mai mult cu forta, dar n-a avut succes, o singura data Sara a stat sa-i puna prostia aia pe fata, dar odata ce i-a dat puful, ea statea nemiscata, nu respira, si practic cheia este sa respiri in acel aparat, deci n-am rezolvat nimic. Eu deja eram cu stresul cat casa, asistenta am vazut-o cum se enerveaza si ea si dupa ce i-a dat vreo 3-4 pufuri in van, si-a luat jucariile si a plecat. Si o inteleg si ii spuneam apoi si Sarei: cat sa mai stea sa negocieze cu tine, cand sunt atatia copii aici, cate pufuri sa-ti mai dea fara ca tu sa le iei? Adica la ora 6 dimineata am avut o discutie destul de brutala cu ea, incercand sa-i spun ca trebuia sa inchida ochii si sa ia pufurile alea, ca sunt pentru binele ei, nu al meu. Cat eram cu asistenta, eu jucam dublu rol, atat bad cop, cat si good cop, adica sa ii tin si partea Sarei, dar si partea asistentei, sa nu se enerveze instantaneu. Ba chiar i-am spus Sarei si worst case scenario, ca daca nu ia pufurile, sa nu ma intrebe de ce doctorul nu o s-o lase sa plece acasa…Da, daca fac un pas inapoi si analizez, nu am procedat tocmai foarte bine si ca la carte, dar in acele momente nu stiam ce sa-i mai zic doar-doar sa ia pufurile si sa scapam! Desi la urma urmei Sara nu a gresit foarte mult cu comportamentul ei, adica spuneti-mi cam ce copil, oricat de bun ar fi el, trezit la ora 6 dimineata, mai bine zis speriat din prima secunda cu o masca pe fata, cu o procedura pe care deja a asimilat-o ca neplacuta si total inconfortabila, este docil si cooperant??

Dupa ce asistenta a plecat si noi in continuare dezbateam momentul, urmare a discutiei intense, Sara a inceput sa planga si apoi…si eu…Deja nu mai puteam. Dupa 1 zi de spital deja eram cu nervii la pamant. Se adunasera toate: toate povestile de groaza ale altor copii, Sara mea cu masca de oxigen pe fata, “Rapirea din Serai” dintr-un salon in altul, eu dormind pe 3 scaune 3 ore toata noaptea, mediul in sine, oboseala fizica si psihica si talentele de puf de 6 dimineata, toate si-au spus cuvantul. Si deci eram de 1 zi in spital… Nici nu vreau sa ma gandesc la mamicile care stau acolo mai mult de o saptamana, doua…Nu stiu cum rezista…

Deci plangeam amandoua, si mama si fiica, eu ca o eliberare de nervi si de stres, astfel ca mi-am revenit in cateva minute. Sara a mai continuat, dar avea tot dreptul s-o faca! Destul de repede s-a potolit si ea si, surprinzator, a adormit din nou. Si desi lumea s-a mai vanzolit prin salon, cu oxigenul, cu Darius, Sara a dormit pana spre ora 9 dimineata. A urmat apoi micul-dejun. Nu degeaba i se spune “mic” dejun, pentru ca acesta consta intr-o bucata de branza si doua felii de paine…Le-am luat, sa nu par sclifosita de Bucuresti, dar Sara nu este fan branza, nu ar fi mancat, iar eu nici atat. Le-am pus pe un servetel, sa nu-mi bat joc de mancare, si acolo au ramas.

Pe urma a inceput epopeea cu asteptarea doctorului sa vina sa o vada pe Sara, sa ne dea verdictul, plecam sau nu plecam acasa, desi de la bun inceput a fost vorba doar de 2 nopti si ca duminica plecam acasa. Acum era duminica dimineata si abia asteptam sa plecam acasa. Si vine doctorul. O consulta si imi spune ca nu e prea bine, ca inca se aud foarte multe secretii, ca ar fi bine sa continue cu tratamentul de antibiotic prin branula ca este mai eficient decat pe gura si ca ar fi bine sa mai stam inca 2 nopti, cel putin…Mi-a picat fata!! Sara a inceput sa planga instantaneu, ca ea vrea acasa! Moment de cosmar! Singurul lucru pozitiv era ca i-a verificat din nou saturatia oxigenului si ca de data asta era foarte buna, deci nu mai era nevoie de masca. Eu evident nu stiam cum e mai bine, sa mai stam, sa plecam, analizam aspectele pro si contra la ambele scenarii, la care sotul meu foarte transant: “De plecat oricum plecam acasa, azi!”

Ne-am dus sa ne luam la revedere de la Andrei si de la mamica lui, era chiar bucuroasa pentru noi ca plecam, ma gandesc cam cat de tare abia asteapta ea sa plece dupa 1 luna in spital…Ne spunea sa ne ducem la joaca, la o pizza, la ceva fun, orice numai sa nu mai stam prin spital!

Si am plecat…Pe semnatura, nu oricum…In urma noastra a ramas … branza si cele 2 felii de paine…Si multa durere…Foarte multa durere…

Cum am plecat de acolo, prima oprire a fost la Pizza Hut, tati a zis ca neaparat trebuie sa mergem undeva sa mancam, ceva bun si intr-un loc frumos. Pe la Victoriei multe restaurante inchise duminica – strange! – asa ca ne-am dus la Universitate la terasa la Pizza Hut. Sara si-a luat meniu de copii cu paste, ba chiar a primit si un puzzle cadou, pe care nu s-a lasat pana nu l-a insirat si rezolvat acolo, pe loc. Ma uitam la ea ca era vioaie si daca n-ar fi avut un plasture mare pe mana, acolo unde fusese branula, nu ai fi zis ca venim de la spital. Eu eram franta de oboseala. Dupa mancat si baut cidru – big mistake dupa doar 3 ore de somn – simteam efectiv ca imi cade capul de somn si cu greu m-am tinut sa nu adorm in masina. Visam sa ma duc acasa si sa ma arunc in patul meu si sa dorm 5 ore, dar acasa era copilul mic, care abia astepta sa fie dadalit, asa ca ce somn?? Ba culmea, am facut ceva treaba in ziua aceea, pentru ca dintr-o data am zis sa facem gratar, sa marcam momentul ca am venit acasa, nu de alta dar erau si bunicii pe la noi si foame oricum urma sa ni se faca, asa ca am trebaluit cu pregatiri specifice.

Cat am fost in spital, in prima seara, am tot vorbit cu familia, cu prietenii. Toti ma intrebau cum e acolo, cum arata locul. Si le-am spus ca nu e prea placut, insa nu este nici total ingrozitor. Pentru mine, faptul ca aveau sapun la baie si peste tot in saloane, a contat enorm!! Cum puneam mana pe vreo clanta ceva, cum simteam nevoia sa ma spal, si faptul ca aveam cu ce, era mare lucru!! Apoi televizoarele din saloane erau iar un mare plus. Cu cablu, cu tot ce-ti trebuie, mai trecea timpul! Net imi spunea Darius ca nu era, wi-fi era numai in nu stiu ce loc, unde se ducea sa isi mai descarce jocuri, si era suparat ca in salon toate retelele erau parolate si asistentele nu dadeau indicii. Mie nu imi trebuia, il aveam deja, si tare bun e in situatii de genul asta, simti ca mai ai o legatura cu viata normala de acasa. Curatenie era, intr-o mare masura, se facea destul de des, atat in saloane, la baie si pe hol. In seara cat am stat acolo am inchis usa la un moment dat ca mirosea prea tare a solutii de dezinfectat. Aer conditionat doar pe hol, se dadea drumul la insistente sau dupa toanele asistentelor. Noi n-am suferit de caldura, a fost ok settingul. In salon termopane, plasa de tantari la fereastra, me happy. La baie anunt: “Va rugam sa nu va urcati cu picioarele pe colac!” – care colac, ca nu era niciun colac?? Deja detalii, nu-i asa?? Dar ce mai conta un colac de wc in plus sau in minus?? Asistentele clar pe tipologii, nu degeaba se tot bate moneda pe aspectul asta: una fitoasa, cu nasul pe sus si la propriu si la figurat, una draguta si amabila si inca vreo 2 relativ dragute si amabile. De dat spaga nu am dat. Eu nu stiu sa dau spaga si nici nu vreau sa invat astfel de skills-uri. In prima noapte il intrebam pe sotul meu daca a dat ceva, a spus ca nu e nevoie, ca toata lumea e draguzta si helpfull, asa ca am continuat in aceasta nota. La un moment dat am rugat una dintre aceste asistente dragute sa ii verifice Sarei saturatia, si ea mi-a spus ca numai doctorul o face…Mi s-a parut un raspuns cu care m-a trimis la plimbare si ma intrebam apoi daca 10 lei in buzunar o facea sa scoata aparatul, pe care il avea de altfel la indemana??…Insotitorul plateste 15 lei/zi, deci noi pentru 2 zile am avut de plata fabuloasa suma de 30 lei. Sotul meu le-a dat 50 lei si nu a mai vrut rest. Deci se poate spune ca am lasat si spaga, nu? Insotitorul daca vrea sa manance plateste 15 lei/masa. Sotul meu mi-a spus ca a avut curiozitatea sa vada ce breakfast primeste de banii astia, asa ca s-a dus la cantina spitalului. In acea dimineata Sara primise gem intre 2 felii de paine…si la cantina oferta era tot aceeasi, sa nu fie discriminari! Evident ca nu si-a dorit gem intre 2 felii, asa ca chioscul din curtea spitalului a avut de castigat cu oferta lui de biscuiti, turta dulce, napolitane si fructe, meniul din acea dimineata pentru Sara si tati. Una peste alta sectia de la pneumologie nu este total oripilanta, poti sa induri o zi-doua, evident ca nu se compara cu un spital privat, insa asta e, e doar un spital de stat, cu plusuri si cu minusuri.

Asa ca nu doresc decat sanatate maxima tuturor copiilor de acolo, sa isi rezolve cat mai repede problemele si sa plece acasa, la joaca si la nebunii frumoase cu parintii si prietenii!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s